A vorbi poezia fără să o poţi rosti

Publicat în Dilema Veche nr. 688 din 27 aprilie – 3 mai 2017
A vorbi poezia fără să o poţi rosti jpeg

Poet, Petru Creția nu e. Natură de poet, însă, este; sau, mai bine zis, natura aceasta o are – întrucît i a fost dăruită ca puțini altora. Nu fac nici un paradox, după cum se va vedea imediat. Să luăm lucrurile pe rînd.

În poezia lui propriu-zisă, Petru Creția nu e cu nici un chip poet – cel puțin nu unul în accepțiunea contemporană a termenului. Nu doar pentru că nu participă la ceea ce Julia Kristeva numea, cu un anarho-scientism cam antipatic, „revoluția limbajului poetic“, ci mai ales pentru că nu participă la efortul de umanizare concret-biografică a poeziei pe care, de la Pound & Eliot încoace, toți poeții reali au încercat-o, nu dă poeziei nimic din concretețea vieții lui, și nici nu își compensează deficitul de existență concretă prin voltijări înspre avataruri fantasmatice ale ei. Esențialist convins într-o epocă axiomatic convinsă că existența precedă esența, Creția se obstinează în a crede într-o conjuncție astrală între poezie și filozofie.

Prin urmare, va face în poemele lui tot ce găsește necesar pentru a desena locul geometric al numitei conjuncții: va produce imnuri în strofă saphică, precum în „Exercițiu metric“, va filozofa, mai mult sau mai puțin precis, dar categoric nepoetic, precum în „Logos epitaphios frust“, va elabora fabule sapiențiale, cristaline, dar lipsite de căldura animală a poeziei, precum în „Legea, puterea și clipa“ sau în „Iubirea“, uneori va imprima acestor fabule o figurație mitologică, precum în „Himeră plîngînd“, dar carnația acestor poeme va rămîne una strict butaforică, fără sangvinitate reală. În fine, anxietatea precedenței poetice îl plasează cel mai adesea în siaj blagian, uneori doar din punctul de vedere al fagocitării lexicului poetului ardelean, precum în „Cuvintele“, alteori organizînd întregul poem ca pe o meditație metafizică pe cadență & tipic blagian, ca în „Antifrază“.

În rezumat, poemele lui Creția sînt scenografii culturale, filozofarde, originînd într-o credință axiomatică în conjuncția poeziei cu filozofia, în cele mai bune cazuri desenată cu o mînă bine antrenată cultural, dar goale întotdeauna de viață, vide de orice urmă de căldură umană reală, concretă, empatizabilă.

Ce diferență enormă, însă, apare atunci cînd Creția scrie nu poezie – ci despre poezie! E extraordinar lungul lui credo intitulat chiar „Poezie“, cu subtitlul „triumf“ și dedicat poeziei înseși. Sînt zeci de pagini de o temperatură întotdeauna aproape de ebuliție (ba chiar ducînd cîteodată cuvintele dincolo de temperatura la care ele sublimează), rostogolind frazele epifanice una după alta, participînd afectiv cu toate celulele (și chiar la nivel subcelular) în fiecare articulație a frazei, în fiecare silabă pe care o enunță. Nimic nu mai e aici scenografie, textul îți dă certitudinea că e viu, irigat pe toată suprafața lui de căldura emoțională și de cea intelectuală a celui care-l desfășoară sub ochii tăi cu o inventivitate lexicală uriașă, cum doar Eminescu, Arghezi și Șerban Foarță au mai avut în poezia noastră (deși nu uit că textul lui Creția nu e propriu-zis poezie, ci o incantație aproape religioasă despre poezie, cred că extraordinara lui calitate merită din plin așezarea lui în apropierea acestor nume ale unor poeți enormi).

Astfel de ample recitative în proză despre poezie, astfel de arte poetice îndrăgostite de poezia pe care o descriu (cam în felul și cu pathos-ul mistic cu care sfinții descriu transcendența de care sînt bîntuiți și pe care o hăituiesc peste tot) sînt greu de găsit în întreaga noastră literatură. Cele mai apropiate, ca amplitudine a pathos-ului și ca desfășurare de forțe stihiale ale limbajului, sînt anumite pasaje din Lautréamont sau din Saint John Perse, unele fragmente din romanticii germani cei mai avîntați (Novalis sau Jean Paul, în primul rînd), poate acele rînduri în care Coleridge teoretizează phantasia poetică, adică, în fond, acele texte despre poezie pe care numai cîțiva mari poeți au reușit să le transcrie.

Acesta e paradoxul lui Creția: fără să fie de fapt poet, a reușit să scrie despre poezie în felul în care numai un mare poet o putea face. A trăit poezia, ca toți acești mari poeți, deopotrivă ca pe o „nemișcare a formelor pure“ (pură formă intelectuală, adică), dar și ca „oarba chemare spre locul adînc unde fierbe noaptea“, ca pe „blestematele flori ale răului nostru“, venită din biologicul cel mai infernal. Ca pentru marii poeți, poezia e și pentru el „al treilea regn“, situat „între actio și passio“, „unde orice senzaţie devine transempirică“. Deopotrivă clandestină și oraculară, poezia e pentru Creția „mierea și sarea luminii“, e „idol polibrah heliocefal“, cum gongoric și memorabil o numește într-un verset. Nimeni n a scris, în întreaga noastră literatură, un imn mistic adresat Poeziei mai viu, mai intens și mai memorabil ca acest om – care, însă, nu a fost poet.

Iată de ce spuneam că, fără a fi poet, Creția a avut natura unui mare poet: fiindcă a fost la fel de reactiv la poezie ca cei mai mari dintre ei. A vorbit poezia fără să o poată rosti. E un dar enorm acesta – la fel de enorm și de otrăvit ca poezia însăși. 

Radu Vancu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu, Humanitas, 2016.

***

Petru CREŢIA
Trecînd din timpul vechi în neștiut

Ca printr-un ochean întors am privit înapoi
La clipa abia dusă, încă vie și puţin rănită:
Mici și departe ne vedeam,
Foarte prezenţi, dar în alt timp ori niciodată,
Eram frumoși și tineri (chiar eram)
Și nimeni nu ar fi putut să spună cîtă bucurie
Ne locuia și cîtă nu
În miezul potolit al unei veri și-al unei zile
Care devenea deja trecut și viitor.
Ca o noapte ascunsă în lumină ne împresura
Durerea care e în tot și nu putea lipsi de lîngă noi,
În timp ce se simţea cum murmură în nevăzut
Apele grele și amare ale unei mări
Altfel de neștiut.
Din altă parte, ca dintr-un alt, mai aspru, gînd,
Venea spre noi, călcînd ușor cenușa clipei și zîmbind,
Cu ochii mari, împărătești, Iubirea,
Însăși ea, și s-a oprit apoi, privindu-ne cum numai ea
Știe privi, dulce-amar, făpturi atît de pieritoare și pierdute;
Destrăinîndu-le, desingurîndu-le, iertîndu-le.
Știi bine că așa a fost, în timp ce timpul încerca,
Doar încerca, să șteargă chipurile omenești și chipul
clipei,
Dar ce a fost rămîne veșnic cum a fost atunci. 

din volumul 111 cele mai frumoase poezii,
ediţie îngrijită de Ofelia Creţia, Nemira, 2014

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.