A primi Iertarea sau a lucra cît este Ziuă

Pr. Constantin NECULA
Publicat în Dilema Veche nr. 871 din 17 - 23 decembrie 2020
A primi Iertarea sau a lucra cît este Ziuă jpeg

De foarte mult timp aud cuvinte ca iertare, iubire, înțelepciune, echilibru cum zguduie moleșeala discursului politic – cel mai mediat discurs public. Sînt de fiecare dată atent care anume dintre vorbăreți ajunge la acea limpezime din cuvintele care au adus iertarea, iubirea, înțelepciunea, echilibrul... Și îmi revine mereu în minte profundul simț al Iertării care anima comunitățile creștine din Biserica primară, simțul iertării din viața creștinilor din zorii Rusaliilor. Aveau profundul sentiment al păcatelor care le-au fost iertate. Povara anxietății ori a fricii față de vină le era vindecată prin iertare. Darul cel mai de preț al Învierii. Darul din Zorii Învierii.

Ani de zile am citit Evanghelia numită a slujbei celei de a Doua Învieri (Ioan 20.19-25), atent mai mult la corectitudinea citirii ei în limba străină în care urma să o prezint public decît la conținutul ei de iertare. Pentru mine, multă vreme, așezarea textului Evangheliei aici, îndată după Înviere, avea de a face mai ales cu fuga spre „foișorul” fricii. Cu înspăimîntarea dinaintea unei trădări care putea să se transforme într-o pareză a Trupului Bisericii. Fugari de teama că au trădat. Nu e o icoană tocmai luminoasă a Apostolilor. Ei gîndeau cum gîndim noi. Orice trădare merită pedepsită. Se pare că uitaseră – dar cine n-ar fi uitat asta în presiunea momentului? – că au de a face cu Mîntuitorul. Nu cu pedepsitorul. Și se retrăseseră. Frica de urmări din partea autorităților, ca și urmările chinului propriilor conflicte interioare. Căutau un soi de ascetism, de liniștire. Liniștea însă le este tulburată de vestea că Hristos a Înviat. Ceea ce așteptaseră. Și nu mai credeau că se poate petrece. Sînt derutați. De femeile care le vestiseră Învierea. De cei doi ucenici întorși de pe calea spre Emaus. De Petru și Ioan care tocmai ce aflaseră Mormîntul golit. Confirmau că Hristos nu este în Mormînt. Dar nu puteau confirma, strict, Învierea. Nu văzuseră pe Domnul cel Înviat. Fidel școlii Sale duhovnicești, Hristos nu Se lasă. Intră pe ușile încuiate – unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor –, stă în mijlocul lor și le zice: Pace vouă! (Ioan 20.19). Pacea aceasta îi ia pe nepregătite. Domnul le simte deruta. Și le arată mîinile și coasta. Este El. El care frînsese pîinea după ce o înmulțise. Sînt Mîinile Sale care mîngîiaseră creștetele victimelor străfundurilor de frică și resemnare, rănile bolnavilor, bubele ucigașe ale leprei, oftaturile de neputință ale părinților tinerilor morți. Mîinile care decorticau cu răbdare veșmintele de întuneric ale morții noastre. Arată semnul Patimii Sale. Dar nu ca unul supărat de trădarea din jur și de Însingurarea de pe Cruce. De aici și cuvintele Sale: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicînd acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfînt! Cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20.21-22). Iertării îi urmează liniștea Duhului Sfînt. Pentru ca din relația aceasta, a iertării în Duh, să aibă forța să miște lumea. Pentru că lumea a fost mișcată de creștini tocmai prin Iertare. Unii vor continua să facă istoria războaielor care au mișcat creștinismul prin lumea locuită. Pentru mine este însă impresionant ceea ce a schimbat creștinismul prin iertare. Cel mai neașteptat proces de cucerire.

De aici greutatea de a explica lumii de acum Iertarea. Perisabilă prin cuvinte ieftine ori gesturi pe fugă. Cine trăiește exercițiul dumnezeiesc al Iertării simte că iertarea nu e un dar pe grabă. Nu este un soft al firii umane. Ci un dar adînc, incredibil de greu de identificat cîte o dată ori de cele mai multe ori. Pentru a înțelege, am să reamintesc un moment din viața Părintelui Ioan de la Recea – unul dintre cei mai luminoși oameni ce ne-au străbătut istoria contemporană. Chemat într-o reanchetare, ospețit în Jilava, după ani grei de Gherla, i se propune să-și aleagă singur lanțurile pe care să le poarte în vagonul ce avea să-l ducă înapoi între gratiile Gherlei. Alege cătușe americane, puse în slujba sovietizării sufletești, care pe măsură ce smucea lanțul, deseori din mers, se strîngeau cumplit. Brățări de durere. Lovit de gardian, cumplit, călcat în picioare și înjurat, Părintele se ridică din tină și spune – cînd ceilalți așteaptă ură: „Iar eu nevrednicul preot și Duhovnic, cu puterea ce îmi este dată, te iert și te dezleg...”. Experimentase Iertarea lui Hristos. Nu putea trăi altfel.

Cred că aceasta este Iertarea. Schimbarea care schimbă lumea. Izvorînd din coasta Mîntuitorului și bucurînd sufletele noastre obosite de neiertare și păcat – cuvinte care pot fi interzise, dar nu pot fi șterse din adîncul sufletului. Din atmosfera care ne tulbură vederea darului lui Dumnezeu. Neiertătorii afundă în viclenia veninului încercarea de a îndrepta lumea. Nu din diagnoze suficiente ori din scrupuloase analize de tipar neiertător vor schimba lumea în care încercăm să ne respirăm Iertarea. Căci principiul iertării este prezența Reală a Înviatului în viețile noastre. A-l scoate din Ecuația Iertării e nu doar nefiresc, ci este împotriva logicii. Iertarea nu este oferită între oameni și doar de oameni. Ci prin teribila Întrupare care dăruiește prin Înviere Iertarea. Coasta și Mîinile rănite de Pătimire sînt cele care dezleagă. Uneori ceea ce pare de neiertat... E încă Ziuă!

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.