S-a mai nuanțat oarecum, dar continuă. Mă refer la falsa dispută pe tema „Internet vs carte“, susținută de pe poziții radicalmente opuse și însoțită de lamentări duios-nostalgice. În cultura noastră, disputa a avut loc cam pe sponci, fără substanță, și a fost mai degrabă o etalare de idei de-a gata. În Occident a început la fel, dar ulterior s-a nuanțat și s-a adaptat, pe măsură ce au apărut cărți și studii serioase despre acest subiect. La noi, cărțile cu pricina nu sînt luate în seamă exact de cei care deplîng „moartea culturii scrise“, dar știu precis că „Internetul este un vid planetar“ și că trebuie protestat (neo-maiorescian?) „în contra direcției online în cultura română“.

O dispută asemănătoare avusese loc pe tema televiziunii, cînd aceasta ajunsese în fiecare casă, pe la începutul anilor ’60: și atunci,unii au crezut că „va muri cultura“ și că următoarea generație nu va mai citi cărți, iar alții au lăudat progresul tehnic care va oferi maselor accesul la cultură. Umberto Eco i-a denumit atunci „apocaliptici“ și „integrați“ și a semnalat, într-o carte apărută în 1964 (cu idei perfect valabile și azi), că „problema e prost pusă“: nu e vorba despre două tabere opuse – apocalipticii care anunță sfîrșitul culturii și integrații-progresiști care aplaudă democratizarea ei –, ci despre a găsi soluții la noua realitate tehnologică.

Dar subiectul e și mai vechi: după apariția tiparului, Martin Luther se plîngea că „multitudinea de cărți este un mare rău; nu există o cale de a limita această febră a scrisului“. În plină expansiune a tiparului în secolul al XIX lea (perfecționat între timp de niște tehnologii care la vremea lor erau percepute tot ca fiind revoluționare), Edgar Allan Poe observa că „enorma multiplicare a cărților în fiecare ramură a cunoașterii este un mare rău al epocii noastre, pentru că reprezintă unul dintre cele mai serioase obstacole în fața unei informări corecte“. Amîndoi aveau dreptate: apariția tiparului a prilejuit posibilitatea de a da drumul în lume din ce în ce mai multor cărți proaste, inutile, superficiale, pline de vorbe goale ș.a.m.d.; iar dezvoltarea la scară industrială a tiparului a multiplicat prostiile, dar a și sporit posibilitățile de a spune – sub învelișul nobil al cărții – neadevăruri. În definitiv, romanele erotice s-au tipărit cu o sută de ani înaintea revistelor științifice, iar almanahurile și cărțile populare despre boli și leacuri au coexistat – și coexistă încă, inclusv online – cu studiile științifice pe aceeași temă.

Exemplele le dădea Clay Shirky – profesor la Universitatea din New York – într-o polemică din 2010 cu Nicholas Carr, organizată de Wall Street Journal, care a publicat două articole față în față, „Does The Internet Make You Dumber?“ (Carr) și „Does The Internet Make You Smarter?“ (Shirky), astfel încît cititorii să se poată edifica. Nicholas Carr publicase o carte în care susținea cu argumente solide că Internetul „prostește“, ne face superficiali, pentru că fugim de la un site la altul, nu mai știm să medităm la ce am citit, nu ne mai concentrăm asupra profunzimilor unui text, ne pierdem capacitatea de abstractizare. Carr dă, în carte (Superficialii. Efectele Internetului asupra creierului uman, Editura Publica, 2012), exemple de studii făcute de neurologi serioși de la Harvard și alte universități care descriu efectele „navigării pe net“ asupra creierului uman. Clay Shirky crede că sîntem într-o perioadă de început a noilor tehnologii și că se vor găsi reguli pentru a le face cît mai folositoare: „Societățile alfabetizate au devenit alfabetizate investind resurse extraordinare, în fiecare an, învățîndu-i pe copii să citească. Acum e rîndul nostru să găsim răspunsul potrivit pentru a ne organiza felul în care folosim uneltele digitale“. Căci lumea digitală aduce un „surplus cognitiv“ (Cognitive Surplus: Creativity and Generosity in a Connected Age, Penguin Books, 2010). E adevărat, pe Internet există o mulțime de lucruri bune de aruncat, căci conținuturile media sînt create de „oameni care nu au habar de standardele profesionale și practicile din media“. Totuși, a decreta „moartea culturii“ din cauza instrumentelor digitale înseamnă a exprima premisa că nu vom reuși să ducem la capăt „alfabetizarea digitală“ la fel de bine cum am reușit cu alfabetizarea „cealaltă“. A crede că trecutul a fost glorios, iar viitorul digital e sumbru înseamnă a crede că tinerii de azi „nu vor fi capabili să inventeze norme culturale pentru Internet, așa cum făcuseră intelectualii secolului al XVIII-lea pentru cultura tipărită“.

Ceea ce e de admirat, după gustul meu, la polemica între Nicholas Carr și Clay Shirky este felul cumpănit în care etalează bunele și relele Internetului. Unul e mai sceptic, celălalt mai optimist, dar nici unul nu neagă uriașul potențial de cunoaștere oferit de lumea digitală. În fapt, astăzi în lume se citește mai mult ca oricînd, inclusiv datorită Internetului. Nu numai pentru că mediul online asigură accesul la un număr tot mai mare de cărți și reviste, dar și pentru că e un bun mijloc de a promova cititul printre tineri. Chiar plătind costurile superficialității (cum spune Carr), Internetul a readus scrisul și cititul în centrul activităților umane (spune Shirky), pentru un număr tot mai mare de oameni. Problema e cum va avea loc, de acum înainte, alfabetizarea digitală de masă. Căci, deocamdată, în timp ce intelectualii se „ceartă“ pe tema „Internetul omoară cultura“, marele dușman rămîne tot televiziunea, care-și „exportă“ tot mai mult conținutul și stilul (bazat pe entertainment lejer) în mediul online. Așa încît răspunsul e simplu: nu, Internetul nu e opozabil cărții și nu omoară lectura (și cultura în genere). Ca să discutăm cu adevărat despre asta, mai întîi trebuie să închidem televizorul.