Un bărbat, pe canapea, cu capul plecat. O fată cîrlionţată, într-un hamac roşu întins pe balcon. O femeie în semiîntunericul sufrageriei, din profil, o fată care-şi ascunde chipul în mîneca hanoracului, alta, pe terasă, privind la traficul de jos, într-o zi înnorată. Toţi sînt copii-adulţi, parte din proiectul „Erau şi ei tineri cîndva”, al fotojurnalistului Andrei Pungovschi, publicat pe Documentaria.ro. Sub fiecare imagine, o singură întrebare şi răspunsurile celor fotografiaţi: „Dacă ai sta de vorbă cu părinţii tăi tineri, ce ai schimba la cum te-au crescut?”

Andrei Pungovschi a început această serie după cîteva discuţii cu prieteni apropiaţi, ale căror copilării au produs în ei unele efecte negative, vizibile şi în prezent. Indirect, ideea i-a venit şi privindu-i pe proprii părinţi, în special pe tatăl său: „El nu conștientizează cum l-a afectat copilăria sa. Îmi povesteşte amuzat de bătăile crunte pe care le lua în copilărie şi cum bunicul nu s-a jucat niciodată cu tatăl şi cu unchiul meu. Tata vine din sportul de performanţă şi m-a bătut la cap toată copilăria mea: «Orice faci, trebuie să fii cel mai bun.» Şi asta a avut nişte urmări pentru mine, la un moment dat, dar el a făcut-o cu cele mai bune intenţii. Mama, în schimb, era anxioasă, foarte atentă să nu răcesc, să nu mă îmbolnăvesc, iar asta s-a transformat într-o ipohondrie cu care m-am luptat mulţi ani. A trecut abia după ce am înţeles-o pe mama, şi după nişte atacuri de panică – după ce am ajuns la cardiolog, unde am auzit prima dată cuvîntul «anxietate», pe care l-am înţeles altfel decît «încă o grijă».”

Aş putea pune întregul proiect sub semnul poeziei lui Philip Larkin: „They fuck you up, your mum and dad,/ They may not mean to, but they do.” Însă îl văd şi ca pe un îndemn la o mai bună comunicare între părinţi şi copii. Fotografiile din seria lui Pungovschi arată copilării în care se poate regăsi oricine. O parte prezintă poveşti ascunse ale abuzului emoţional, mai mult sau mai puţin grav. Unele dintre interviuri vorbesc despre părinţi care au condiţionat afecţiunea sau manifestarea dragostei de succesul academic. „Cred că aveam 17 ani cînd l-am auzit prima oară pe taică-meu să zică «Bravo!»”, spune Gabriel, în vîrstă de 39 de ani. Cîţiva, precum Monica, de 31 de ani, vorbesc despre părinţii hiperprotectivi: „I-aș ruga să nu mă mai ajute, pentru că asta îmi creează o mulțime de handicapuri. Inclusiv cu chestiuni minore, să nu-mi spele rufele sau să nu-mi aducă mîncare, în condițiile în care nu-i rog și mi-ar plăcea să mă descurc singură.” Iar alţii discută despre părinţii absenţi: „Nu știu ce era în capul lui, cînd a hotărît să mă lase pe mine și să-și vadă de viața lui, dar dacă era acolo, nu neapărat fizic, dar emoțional, să știu eu că există o persoană care mă iubește necondiționat, nu mai căutam dragoste în altă parte”, spune Elena, de 30 de ani.

Ca părinte, vrei să faci lucrurile „cum trebuie”

Dar ce presupune asta, de fapt? Cum majoritatea celor intervievaţi au peste 29 de ani – şi au, aşadar, părinţi crescuţi în comunism –, m-am întrebat dacă nu cumva traumele lor, mai mici sau mai mari, ţin şi de o anume epocă, în care ideea de ce e bine pentru un copil însemna mai puţin bunăstarea psihologică, şi mai ales să îi fie satisfăcute nevoile de bază, să aibă de mîncare şi de îmbrăcat. Căci a fi părinte înseamnă mai mult de atît, tatăl şi mama avînd o influenţă semnificativă pentru cum se va dezvolta copilul, inclusiv pentru personalitatea, dezvoltarea emoţională, comportamentul acestuia ş.a.m.d. Studiile arată că ataşamentul timpuriu şi căldura relaţiei prezic viitoarea dezvoltare a copilului. „Mai e nevoie de cîțiva ani pînă să ne educăm, ca părinți, la nivelul unei întregi generații, și e nevoie de efort conștient în această direcție, de asumarea propriilor vulnerabilități, de a învăța că emoțiile și nesiguranțele noastre sînt responsabilitatea noastră și nu a copilului. Văd atîtea cazuri în care părinții își umilesc copiii și au impresia că le fac educație”, explică Mădălina Sava, psiholog, fondatorul Asociaţiei Choice.

Copiii au nevoie să înveţe atît autonomia, cît şi disciplina, adaugă ea. Ambele, însă, cu măsură: „Văd adeseori părinți aducîndu-și copiii în terapie pentru că nu sînt suficient de autonomi, organizați, disciplinați, proactivi, dar, în același timp, ei îi controlează, le fac programul, îi cicălesc și le spun ce să facă. Cum să învețe copilul să fie proactiv dacă tu îl intimidezi și nu îi dai spațiu?”

„Meseria” de părinte nu este una uşoară. Şi este una în care, prea des, mamele şi taţii îşi aduc propriile probleme. „Oricine își dorește succesul copilului său, dar acei părinți care – prin experiența de viață și prin propriile vulnerabilități – au dezvoltat o teamă puternică de eșec, raportată la propria persoană, tind să modeleze aceste comportamente și copiilor, care sînt extrem de sensibili la ceea ce văd la părinți. Ceea ce înseamnă că atunci cînd copilul va avea eșecuri – și va avea! –, acestea vor fi mult mai dificil de tolerat. Cîți părinți discută cu copiii lor despre faptul că e normal și uman să greșești, că nu poți face totul perfect de fiecare dată? Cîți părinți își pregătesc copiii și pentru eșec, învățîndu-i modalități sănătoase de a-i face față? Mi-ar plăcea să văd părinți care își ascultă copiii, care îi învață să fie atenți la propriile emoții și nevoi și care îi ajută să le identifice și să le comunice.”

Părinţii au nevoie, la rîndul lor, să-şi vindece propriile răni din copilărie. Căci, altfel, e foarte posibil ca traumele doar să fie duse mai departe, de la o generaţie la alta. „Cred că [tata] suferă sau a suferit la un moment dat de depresie și am încercat să-l înțeleg și să povestesc cu el despre lucrurile astea și să-l ajut să înțeleagă cum văd eu lucrurile”, spune, în cadrul proiectului, Angela, de 25 de ani.

„Relația cu copilul se repară, nu copilul”

Comunicarea, de ambele părţi, contează mult, la fel şi asumarea. Căci, pînă la urmă, „nu îți poți învinovăți părinții pentru toate neajunsurile din viața ta”, subliniază psihologul Mădălina Sava. „E foarte important să te uiți în urmă, să vezi și unde au greșit, dar și unde au făcut bine, și să porți cu ei o discuție autentică legată de asta, dacă natura relației permite. În majoritatea cazurilor, relația, cu efort și disponibilitate din ambele părți, poate fi reparată sau îmbunătățită.”

Proiectul lui Andrei Pungovschi este în continuare deschis, poate participa oricine doreşte. Ar vrea să îl includă şi pe tatăl său, „să vorbesc, cumva, cu copilul din tatăl meu”. Unii dintre oamenii care au participat la proiect spun că a fost, pentru ei, ca o şedinţă de terapie. Că, vorbind, şi-au dat seama de nişte lucruri pe care nu le conştientizaseră pînă atunci. „Unii spun «eu am ieşit OK», au făcut părinţii nişte lucruri pe care le-ar fi schimbat, dar în mare le sînt foarte recunoscători acestora. E ceva ce nu anticipasem cînd am început procesul acesta: i-a ajutat discuţia în sine, dar şi să-şi vadă gîndurile aşternute pe o pagină – asta i-a ajutat să îşi aşeze lucrurile. E important să conştientizezi ca să poţi trece mai departe”, spune fotojurnalistul. „Majoritatea oamenilor care mi-au scris s-au gîndit destul de mult, fie la terapeut, fie singuri, iar mulţi dintre ei au povestit deja părinţilor lucrurile pe care mi le-au zis mie.”

„Părinților care acum își cresc copiii le-aș sugera să își dedice timp și propriei persoane și relației de cuplu”, afirmă psihologul Mădălina Sava. „A fi părinte este o experiență complexă, care poate fi obositoare. E important ca părinţii să-ţi păstreze propria identitate, să-şi reia o parte din activitățile plăcute de dinainte de a avea copilul, să aibă relații sănătoase cu prieteni, hobby-uri. Acestea ajută foarte mult, pentru că astfel simți că ai propria ta viață și nu ajungi să fii un satelit în jurul copilului.” În plus, în relaţia cu copilul, există o sumedenie de întrebări pe care cei care sînt deja sau care vor fi în curînd părinţi ar trebui să şi le pună: „Ştiu ce înseamnă să pun limite sănătoase? Sînt prezent pentru copilul meu? Și neglijența este o formă de abuz, iar a fi prezent nu înseamnă doar «a-i oferi toate condițiile». Îl ascult? Îi dau spațiu să-și exprime emoțiile și nevoile? Îi ofer un model? Dacă eu sînt anxios și cred că lumea este un loc periculos, cum pot crește un copil curajos, care să își asume riscuri și să fie proactiv cînd este nevoie? Ce îl învăț despre cum să interacționeze cu alți oameni? Vorbesc cu el despre relații de cuplu? Cum vorbesc cu el despre asta?”

Andrei Pungovschi îmi spune că ar vrea să ajungă şi în zonele rurale, la oamenii care nu ar citi în mod normal despre parenting. Vrea să iasă din aria urbană, unde oamenii se informează şi se implică în vieţile copiilor, iar mulţi (atît părinţi, cît şi copii-adulţi) şi-au conştientizat deja problemele şi încearcă să le rezolve. În plus, scopul proiectului său e să ajungă la cei care acum îşi întemeiază o familie sau au copii mici şi, văzînd fotografiile şi poveştile, „să cadă pe gînduri. Nu există să nu faci nişte greşeli ca părinte, dar există greşeli mari, cu consecinţe devastatoare, şi greşeli mai mici, şi nu e un capăt de lume.” Iar dacă din toţi cei care îl văd, „doi-trei părinţi îşi schimbă comportamentul, eu sînt mulţumit”, încheie el.