Prin 1990 sau ’91, cînd eram „la Cultură“, a trebuit, la un moment dat, să fac cunoştinţa noului ambasador al Franţei. Participam împreună la o recepţie şi, trecînd de la o conversaţie la alta, aşteptam, fiecare, episodul întîlnirii. Recepţia se apropia, însă, de sfîrşit şi întîlnirea nu se producea. Am întrebat, deci, pe cineva din preajmă dacă nu cumva ambasadorul e absent. „Dar aţi vorbit cu el îndelung!“ – mi s-a răspuns. Abia atunci am identificat personajul şi, mai în glumă, mai în serios, mi am cerut scuze: „N-aveţi aerul unui ambasador!“ „Mă bucur“ – a replicat viitorul meu bun prieten. „Trebuie să vă spun, la rîndul meu, că nici dumneavoastră nu aveţi aerul unui ministru!“ A fost complimentul cel mai măgulitor de care am avut parte în cariera mea publică.

Primul lucru care îmi vine în minte cînd încerc să-mi explic admiraţia faţă de Victor Rebengiuc este că n-are aerul (şi aerele) unui actor. Nu „i se citeşte pe faţă“ meseria, nu are ticurile, fasoanele, „marca“ profesională caracteristică. Cred, îndeobşte, că ceva nu e în regulă cînd fizionomia cuiva trădează, instantaneu, o ocupaţie. Prefer masca generică a umanităţii „specializării“ caricaturale a trăsăturilor. A avea figură de „filozof“, de „popă“, de „profesor“, de „scriitor“, de „pictor“, de „inginer“ înseamnă, pur şi simplu, a dispărea îndărătul unei categorii, a nu avea chip. Dacă trebuie să semeni cu ceva, trebuie să semeni cu viaţa ta lăuntrică, cu firea ta şi cu ceea ce ai reuşit să-i adaugi, în timp, prin efort tenace şi dramă asumată. Altfel, capeţi inexpresivitatea unui portret funcţional, a unei dexterităţi impersonale. Nu vreau să spun că îmi plac gînditorii care au figură de chelneri sau criticii literari care au figură de contabili. Dar în întîlnirea faţă către faţă înclin să caut mai degrabă autenticitatea, ideea proprie, emoţia, „obrazul“, decît schema unei activităţi de rutină.

Victor Rebengiuc poate juca strălucit orice rol, pentru că nu joacă niciodată rolul „artistului“. Singurul „semnal“ al angajării sale specifice e, poate, cristalinitatea inconfundabilă a rostirii, dicţia tranşantă, atenţia înnăscută faţă de limpezimea emisiei vocale şi a mesajului. Şi nu e vorba de afectarea obişnuită a scenei, de grija pedantă, artificială, pentru efectul sonor, pentru impostaţia virilă a vocii. E vorba de respectul pentru text, pentru interlocutor şi pentru limbă. Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, înainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevăr (un adevăr care nu ţine de metafizică, ci de cuviinţă) şi dintr-o rarisimă înzestrare pentru firesc. Miracolul e că, fiind mereu el însuşi, acelaşi în film sau în teatru ca şi în viaţa zilnică, Rebengiuc reuşeşte să nu se repete niciodată, adică să fie, în fiecare personaj, altfel, şi anume fidel personajului. Cu alte cuvinte, performanţa e întotdeauna previzibilă (şi, de aceea, garantată), în vreme ce stilul e mereu proaspăt, nou, plin de surpriză. De aceea, nu te poţi sătura, ca spectator, de Victor Rebengiuc, nu-i poţi anticipa soluţiile. Asta nu înseamnă că e vreodată „căutat“, ingenios de dragul originalităţii, histrionic. Pare să facă totul simplu, fără efort, fără obsesia vanitoasă a succesului. E excepţional pentru că nu cultivă excepţionalismul, pompa „creatoare“, chinul retoric. Nu are aura glamouroasă a vedetei, superstiţia cearcănului excedat de povara vocaţiei, uşoara absenţă a geniului dezadaptat. E ca toată lumea. Ceea ce e din ce în ce mai rar…

Refuzul instinctiv al „înrolării“ convenţionale face ca Victor Rebengiuc să fie, la ora actuală, un soi de „instrument“ universal. E bun şi pe scenă, şi pe ecran, e bun şi în dramă, şi în comedie, e bun şi pentru generaţiile mai coapte, şi pentru cele mai fragede. De la o vreme, constat cu satisfacţie că o sumedenie de regizori tineri şi foarte tineri apelează la el pentru lucrările proprii. Fenomenul e semnificativ de ambele părţi. E impresionant şi că tinerii îl aleg, şi că el acceptă. Înseamnă că noii veniţi simt lipsa de morgă, disponibilitatea, cordialitatea superioară a unui actor cu care se poatre lucra profitabil. Şi înseamnă, de asemenea, că Victor Rebengiuc nu vrea şi nu poate să încremenească într-o reuşită datată, de generaţie. Nu e „şaizecist“, „optzecist“ sau „nouăzecist“. E bun. E foarte bun. Cu oameni ca el, cultura trece dincolo de clasamente belfereşti şi dincolo de calendare.

2004

Foto: E. Enea