Am ascultat-o de cîteva ori pe doamna Daniela Vișoianu, președinta Federației Coaliția pentru Educație, vorbind despre educație, învățămînt, manuale, profesori și discursul său mi s-a părut cu totul remarcabil: în general, în spațiul public românesc, orice dialog despre școală se termină în cheie pesimistă, cu nuanțe de resemnare și/sau disperare. Învățămîntul e slab, profesorii sînt prost plătiți, manualele sînt rare și prost făcute etc. Doamna despre care vorbesc propune soluții, pune umărul, creionează structuri de recuperare a anilor pierduți cu reforme eșuate, pe scurt, pare hotărîtă să întrerupă cercul vicios al reproșurilor inutile, politizate, al vinovățiilor oculte și al conspirațiilor vide, și să configureze hărți și trasee utile pentru învățămîntul românesc.

Nu e singură, în acest demers. Federația Coaliția pentru Educație a adunat cîteva ONG-uri profesioniste, care își propun să ajute la îmbunătățirea educației din școli: asociații pentru copii aflați în dificultate, inițiative pentru aducerea, în școli și licee, a unor ore de dezbatere, oratorie și retorică, organizații care oferă cursuri de pedagogie și management educațional, fundații care sprijină studenții și tinerii aflați la început de drum pe piața muncii etc.

Proiectele propuse de această fundație în domeniul educației oferă o imagine destul de clară despre felul în care membrii ei se gîndesc să dea o mînă de ajutor, acolo unde cei mai mulți doar comentează steril: ea a inițiat dezbateri publice privind formulele cele mai eficiente de formare inițială a profesorilor, dezbateri la care au participat reprezentanți ai celor mai importante instituții și organizații din educație; a deschis, de asemenea, o platformă pentru ca propunerile și inițiativele de restartare a învățămîntului să devină vizibile, dar, mai ales, să coaguleze interesul și responsabilitatea tuturor celor implicați în educație (părinți, elevi, directori, studenți, universități, minister); a construit programe care să formeze experți în educație sau în monitorizarea politicilor publice privind educația.

Multe sînt motivele pentru care învățămîntul românesc stă prost, după aproape treizeci de ani de încercări nereușite de a-l reforma, în libertate deplină, fără alte opreliști în afara incompetenței, a corupției, a indiferenței. Dar cred că una dintre principalele cauze este pasivitatea din partea celor care sînt direct legați de școală, educație. Am ajuns să credem, cei mai mulți dintre noi, că nu mai e nimic de făcut, că soluțiile de salvare nu pot fi decît individuale, conjuncturale, că putem garanta succesul copiilor noștri doar descurcîndu-ne pe cont propriu. Drept care, orice protest ni se pare inutil, orice inițiativă comunitară – derizorie, orice încercare – rezervată eșecului. Așa ajung în fruntea ministerului și a altor insituții publice care hotărăsc destinul educației inși care, într-o societate normală, n-ar depăși anvergura unui șef de depozit auto.

Poate că primul pas spre revigorarea speranțelor în educația românească ar fi acela de a fi mai atenți, mai receptivi la inițiativele mici, private, în loc să consumăm timp, bani, nervi, iritări așteptînd în zadar mari gesturi de la mari oficialități. Nu știm, încă, ce succes va avea Fundația Coaliția pentru Educație. Nu știm cîte dintre programele de formare a profesorilor vor face ca școala să devină mai eficientă. Nici cîte dintre rapoartele despre starea învățămîntului vor fi luate în serios de societatea civilă, dar mai ales de găștile ministeriale. Dar misiunile pe care și le asumă sau proiectele pe care vor să le dezvolte par o soluție mai realistă de salvare a școlii, decît o „minune“ care să ne scape de Valentin Popa și de urmașii lui. 

Maria Iordănescu este psiholog.