Am realizat, brusc, mai evident decît altădată, că sînt tot mai multe lucruri pe care obișnuiam să le fac și pe care acum nu le mai pot face. Nu din vreo opțiune personală, ci pur și simplu pentru că s-au schimbat atît de radical vremurile.

Fac parte din copiii născuți în a doua jumătate a secolului XX, cu un picior într-un secol și al doilea în altul, cu o jumătate de viață în dictatură și o jumătate în democrație. Complicată combinație între diverse feluri de civilizații: cea a bunicilor, pe de o parte, care spuneau povești cu războaie, uniri și pămînturi; pe de alta, cea a părinților, care, vrînd-nevrînd, au fost expuși și s-au adaptat sau au făcut față, fiecare în felul lui, crîncenilor ani ’50.

Cu o copilărie în „democraticii“ ani ’70, în care ne-am bucurat de o aparentă normalitate, dar și, cîtă era, bine și sistematic îngrădită. Am zburdat doar mai veseli, o perioadă, în țarcul nostru bine delimitat. În care, pentru ca lucrurile să pară mai vioaie și mai colorate, am fost făcuți pionieri (și apoi șoimi ai patriei), ni s-au dat cravate roșii și insigne în semn de apreciere și ne-am simțit mîndri și recunoscători.

E drept că, cel puțin în ce mă pri-vește (sau ne privește pe mine și pe foștii mei colegi), doar pînă pe la sfîrșitul clasei a VIII-a – cînd am început să ne simțim rușinați de cravate și să le înghesuim, împreună cu matricolele și bentițele, în măruntaiele ghiozdanului. Oricum, odată cu liceul au venit și mai puțin fericiții ani ’80, în care nu mai zburdam chiar așa de vesel, din varii motive, precum: nu prea mai aveam ce mînca, decît cu eforturi uriașe; nu prea mai aveam lumină, decît cu întreruperi; și nici căldură, decît din „surse neautorizate“. Nu puteam ieși din țară, decît cu chiu, cu vai și cu dosar bun, în țările socialiste. Nu aveam, mai ales pentru cei cu înclinații umaniste, decît niște opțiuni foarte limitate la facultate. Ca să nu mai vorbim de opțiunile vestimentare sau cos-metice.

În privința timpului liber, se întîmplau și cîteva lucruri bune: oamenii citeau, mergeau la teatru, la Cinematecă și la Ateneu. Pentru că erau puține opțiuni, erau cozi interminabile. Filme noi veneau în cinematografe, dar puține. Mai puteai vedea, dacă primeai vreo invitație ori stăteai la coadă, la centrele culturale străine de atunci. Asta dacă nu ți-era teamă că o asemenea îndrăzneală îți va aduce o pată la dosar. Ori la Muzeul Colecțiilor. De altfel, muzeele și expozițiile existau și ele. Și erau chiar și discoteci.

Toate cele de dinainte fuseseră menite să schițeze un context. Doar că le-am prea extins. Ideea e că, pe acest fundal, al unui alt secol, pînă la urmă, puteai face niște lucruri pe care, acum, le vezi doar în filme. De pildă, să dai telefon dintr-o cabină telefonică. Atîtea filme polițiste sau horror au cel puțin o scenă cu personajul urmărit, zgribulit în vreo cabină telefonică în care bucșește cu fise un aparat delabrat, în speranța că din acea convorbire îi va veni scăparea. Cabină în care, de multe ori, e pîndit, urmărit, găsit și își află sfîrșitul…

De altfel, nu mai poți da telefon nici dintr-un interior, formînd cifrele ca pe vremea copilăriei mele, cu disc – ducînd discul pînă la capăt și înapoi, eventual certîndu-te, pe parcurs, cu cuplajul (termen uitat) și apoi plimbîndu-te prin cameră doar cît te lasă firul. Marea favoare pe care o puteai căpăta era un telefon cu fir mai lung… Ideea de a apăsa pe butoane ca să dai un telefon era inexistentă.

Acum, dacă stăm să ne gîndim, apăsăm nonstop pe un buton sau altul. De fapt, apăsarea s a transformat și tinde să se transforme mai curînd în atingere sau glisare. Gesturile în sine s-au schimbat. Telefonul fix, de fapt, a devenit și el desuet, o raritate, mulți l au desființat.

Ca și televizorul, de altfel. Desigur, oamenii au în continuare televizoare, cu ecrane plate, și cei mai mulți continuă să urmărească programele prin cablu sau satelit. Însă sînt destui care și-au desființat televizoarele și se informează strict de pe net. Adunarea în jurul ecranului-cutie de altădată, cînd televizorul era un soi de vatră, dar și de autoritate din care se auzeau voci ce se impuneau ascultate nu mai e o prioritate. Membrii familiilor tind să se adune fiecare strict cu computerul personal, în colțurile lor.

Sigur că mai sînt filme care-i strîng laolaltă. Așa cum, altădată, mai erau cărți din care se făceau lecturi comune. Vorbitul la telefon, în sine, tinde să devină o ocupație complicată. Mai simplu i scriu cuiva un mesaj pe Facebook sau pe WhatsApp decît să pierd 15 minute de politețuri inutile cu el la telefon. Tot mai simplu e să urmăresc imagini și să le dau like-uri decît să citesc postările lungi de pe Facebook. Imaginea ia tot mai mult locul cuvîntului, iar mesajele devin tot mai scurte. Oricum, s-au inventat emoticoanele.

Desigur, lucrurile nu se pot generaliza și nu toată lumea suferă de maladiile (dacă sînt maladii) de mai sus. Dar există o tendință...