Vasile Adamescu are 72 de ani și este pensionar. În timpul liber, modelează în lut, se plimbă, navighează pe Internet, interacționează cu oamenii și explorează ce îi oferă neprevăzutul vieții. E absolvent al Facultății de Psihopedagogie Specială a UBB Cluj cu media 9,75 și, pînă în 2004, a fost profesor la Liceul Special pentru Deficienți de Vedere din Cluj-Napoca. A fost căsătorit de două ori și nu a avut copii, însă foștii săi elevi l-au adorat și continuă să îi scrie pînă în ziua de azi. În 2013, a publicat un volum autobiografic intitulat Înfruntînd viața, prima parte a unei trilogii. Pînă aici, profilul biografic al lui Vasile Adamescu pare cel al unei persoane obișnuite împlinite, cu o viață dedicată ajutorării aproapelui său privat de unul dintre simțuri, un om care continuă să își trăiască viața mînat de o curiozitate mereu vie și de o energie care se realimentează în permanență din pasiunea față de nou. Ceea ce-l separă, însă, de tipologia standard e faptul că, în urma unei meningite, și-a pierdut auzul și vederea la vîrsta de doi ani și jumătate, astfel încît a rămas surdo-mut-orb, un copil sărac născut în comuna Borcea din județul Călărași.

Consătenii lui Vasile Adamescu nu îi dădeau acestuia nici o șansă la o viață normală. Copilul era captiv într-o lume de neînțeles atît pentru el însuși, cît și pentru ceilalți, și avea un comportament sălbatic. Sătenii erau oameni fără carte și mulți dintre ei au rămas la fel și în ziua de azi, cînd Adamescu i-a uimit cu realizările sale și cu faptul că a scris o carte pe care ei nu o pot citi, nu fiindcă nu văd, ci fiindcă nu știu alfabetul. Derulînd firul evenimentelor în copilăria celui afectat de surdocecitate, viața i s-a schimbat la 11 ani, în momentul în care a fost îmbrăcat cu singurele sale haine bune și trimis la Cluj-Napoca, unde exista o școală specială pentru cei cu deficiențe de vedere. Vasile Adamescu a fost preluat de profesoara Florica Sandu, dublu specializată pentru nevăzători și deficienți de auz, care a încercat imposibilul. Cazul ei era cel mai dificil, iar șansele de reușită păreau nule. Cu toate acestea, a izbutit o primă performanță remarcabilă: a obținut acordul pentru înființarea unei clase speciale pentru Adamescu, o clasă al cărei unic elev era el. După aceea a urmat travaliul scoaterii elevului ei din completa ignoranță și beznă și descifrarea realului în termeni concreți. Învățîndu-l să pipăie și să recunoască diverse obiecte, profesoara l-a învățat treptat și literele alfabetului. Acestea au compus, pe rînd, cuvinte. Realul s-a concretizat, iar abstractul a început să capete contur. Definirea noțiunilor impalpabile s-a dovedit a fi cea mai grea, dar pe măsură ce munca cu elevul ei progresa, Florica Sandu a identificat calitățile care în cele din urmă îl vor face pe Vasile Adamescu să devină un fenomen: o inteligență excepțională, o curiozitate insațiabilă și o ambiție supraumană. Prin urmare, la 13 ani, copilul izolat și insondabil a devenit un adolescent demutizat, care știa să citească și să scrie, dar și să vorbească. Vasile Adamescu a recunoscut că cel mai dificil i-a fost să perceapă vocala i, pe care a exprimat-o la un moment dat accidental, într un moment de frustrare, pe care l-a înregistrat apoi cu grijă în memoria sa colosală.

Deși percepe universul doar la nivel tactil și intuitiv, Adamescu nu s-a lăsat izolat într-o zonă de confort și de securitate, ci l-a explorat în permanență și l-a perceput ca pe o provocare. Îi plac călătoriile cu trenul și cele cu mașina și poate stabili viteza cu precizie, doar scoțînd mîna pe geam și luînd contact cu curentul de aer. Percepe vibrațiile generate de mișcările din jur, simte corpurile în mișcare, le diferențiază cu exactitate și poate înțelege cuvinte, aflat la o distanță corespunzătoare de interlocutor, pe baza vibrațiilor produse de aerul pe care acesta îl degajă în timp ce articulează silabele. Reține contactele interumane și a fost în stare, fiind filmat, să recunoască un consătean după un interval de 15 ani, numindu-l apoi Dudu, ca odinioară. Recunoaște și cea mai măruntă alee pe care se află, chiar dacă nu a străbătut-o decît o singură dată pînă atunci. Epiderma sa e un imens receptacul de senzații și emoții aflat în conexiune directă cu sinapsele în care a înmagazinat tot ce a atins sau i-a vibrat vreodată sub piele. Recunoaște instantaneu literele odată ce îi sînt scrise pe corp ca și cînd ar deține un milion de ochi care văd, deși nu pot privi. Lumea îi scrie în general în palmă, dar un rezultat identic se poate obține și pe frunte, obraji, piept, spate, brațe și picioare.

A fost dintotdeauna fascinat de zbor, în special de cel cu elicopterul, și a reușit să își împlinească și acest vis. Nu s-a victimizat niciodată, nu s-a autocompătimit și nu a încetat să evolueze mai mult decît au reușit s-o facă cei perfect sănătoși care nu contenesc să își fabrice singuri complexe și obstacole, invocînd mereu un sprijin de care nu au cu adevărat nevoie. I-au plăcut, de asemenea, limbile străine, și a învățat cinci dintre ele: engleza, italiana, spaniola, franceza și esperanto.

Absolvent al Facultății de Psihopedagogie Specială, printre studenții fără nevoi speciale, Vasile Adamescu a terminat-o printre primii și a profesat cu pasiune și cu mari satisfacții. Întîlnirea cu unul dintre elevii săi, Viorel Micu (în prezent, psihopedagog), s-a dovedit providențială. Fostul elev a ținut legătura cu mentorul său și a dezvoltat pentru acesta o legătură care a depășit granițele unei simple prietenii, devenind, în urmă cu zece ani, interpretul lui Vasile Adamescu. În prezent, aceștia locuiesc împreună cu soția domnului Micu, iar prezența în cadrul familiei a fostului profesor vine ca o completare. Viorel Micu își însoțește cu devotament fostul profesor peste tot unde acesta e chemat (iar invitațiile sînt frecvente, în cele mai îndepărtate colțuri de țară) și, împreună, întrețin un fel de a comunica ce pare, celor neinițiați, apropiat de simbioză: se înțeleg frecvent doar din atingeri, iar pentru mesajele mai complexe, Viorel Micu îi scrie în palmă lui Vasile Adamescu în alfabetul numit Sistemul Block. Informația circulă fluent fiindcă domnul Micu poate reda fără dificultate 120 de semne pe minut care îi parvin maestrului său direct, iar acesta aprobă uneori mesajul receptat dînd ușor din cap sau doar zîmbind.

Vasile Adamescu este la curent cu noutățile politice, sociale și culturale și se documentează singur. Dispune de un calculator cu o tastatură special adaptată, prin care se informează în permanență, fiindcă nu tolerează ignoranța. Navighează cu plăcere pe Internet, citește presa, diverse portaluri online, deține un canal pe YouTube și o pagină de Facebook pe care o administrează personal. Povestea lui a devenit cunoscută în special după lansarea, în anul 2013, a primului volum al trilogiei intitulate Înfrun­tînd viața, cu care a avut lansări în toată țara și în urma căruia a atras atenția mass-media, devenind subiectul a numeroase reportaje. Volumul s-a vîndut, pînă în prezent, în peste 2000 de exemplare, fără a fi distribuit în librării, și a fost de curînd tradus în engleză. Între timp, a fost finalizată și partea a doua a trilogiei, urmînd să fie lansată în cursul lunii aprilie. Tot în 2013, a fost decorat de către președintele Traian Băsescu cu Ordinul Național „Pentru Merit“ în grad de Cavaler „în semn de apreciere pentru înalta sa ținută morală, pentru profesionalismul și dăruirea de care a dat dovadă, la catedra Liceului de Nevăzători din Cluj Napoca, ajutînd mai multe generații de persoane cu dizabilități să își făurească o carieră în cadrul societății“.

Fostul profesor a continuat să se ocupe de o pasiune veche: modelajul în lut. O parte a lucrărilor sale au fost expuse cu ocazia unui eveniment organizat de Asociația Podium și Primăria Municipiului Tg. Mureș la sediul asociației, centrul cultural Castelul Cunoașterii, unde Vasile Adamescu a susținut un atelier pentru copii, dar și pentru părinții acestora. Printre exponate s-au numărat diverse animale, mîini care își scriu în palmă, Iisus, bătrîni șezînd și cuge­tînd, meșteri olari, tăietori de lemne. Lucrările sînt realizate cu o precizie remarcabilă, care dezminte statutul de nevăzător al autorului. Fiind întrebat despre acuratețea execuțiilor, Viorel Micu a răspuns pentru Vasile Adamescu că acesta a acordat mereu o mare atenție detaliilor și că, dacă nu ar fi fost nevăzător și surd, cu siguranță ar fi urmat o carieră în domeniul ingineriei.

La final, mă îndrept și eu spre acesta, să îi transmit un mesaj în palmă. Pe măsură ce compun literele, majuscule, cu vîrful arătătorului drept, Vasile Adamescu pronunță cuvintele în felul acela misterios, deconcertant și fascinant în același timp, silabe care, alăturate, au sens, dar par a veni din adîncuri sau de undeva de foarte sus. Cuvinte rostite de un om care se află dincolo de cuvinte și poate că le înțelege sensul chiar mai bine decît cei obișnuiți. Îi transmit că voi scrie un material frumos despre el. Pînă la urmă, l-am scris, și sper că e frumos. Sau, cel puțin, frumos pentru cel căruia îi e dedicat. Nu știu cum să îmi închei mesajul, așa că mai scriu un ultim cuvînt: Respect. După care chiar simt că nu mai e nimic de adăugat. 

Andrei Vornicu este scriitor şi jurnalist cultural.