Mă uimeşte cîteodată cît de repede ne simţim „acasă“ într-un loc total străin. De pildă, ajungi într-o cameră de hotel, îţi scoţi cîteva lucruri din valiză şi ţi le înşiri pe pat, foloseşti baia, apoi ieşi în oraş, un oraş necunoscut, iar peste două ore, cînd te-ai decis să te întorci la hotel, dacă te va întreba cineva unde mergi, îi vei răspunde aproape invariabil: „Mă duc acasă!“ Un „acasă“ temporar, sezonier, care nu se compară cu adevăratul „acasă“, dar chiar şi aşa, în momentul acela, reprezintă locul care îţi aparţine. Sau de care aparții. Oare acasă înseamnă atît de puţin? Sau atît de mult încît acasă poate să fie, de fapt, oriunde?

Acum cîțiva ani, am locuit aproape o lună în camera unui hotel prăpădit, singurul la vremea aceea, dintr-un orăşel de provincie. Orăşelul ducea lipsă de turişti, așa că hotelul era, de fapt, o casă provizorie a unor muncitori de la o fabrică din apropiere, un adăpost de-o noapte pentru şoferii de TIR sau un loc obscur de rendez-vous (zgomotele ce nu puteau fi puse la îndoială din prima noapte mi-au confirmat acest lucru). În primele zile, m-am simţit şi m-am comportat „ca la hotel“, adică nu am atins şi nu am folosit lucrurile din cameră mai mult decît era cazul, nu am mutat patul într-o poziţie mai bună, mai aproape de fereastră, nu mi-am scos toate hainele din rucsac ca să le aşez frumos împăturite în dulap. Locul mi-era complet străin, așa că am încercat să-mi petrec acolo doar timpul strict necesar pentru somn. Însă pe măsură ce treceau zilele, cu lentoarea specifică unui orăşel de provincie, pe măsură ce recepţionera (o fată care lucra de fapt ca vînzătoare în magazinul de la parterul „hotelului“) îmi zîmbea din ce în ce mai prietenos, pe măsură ce mă tot certam cu administratorul (un ardelean greu de cap) pentru că nu era apă caldă şi mă salutam în fiecare dimineaţă cu toată lumea de pe o rază de un kilometru, iar cîinii vagabonzi din parcare dădeau din coadă, recunoscîndu-mă, hotelul devenea un „acasă“ în toată puterea cuvîntului. După vreo două săptămîni, personalizasem spaţiul, camera de 12 metri pătraţi, într-un asemenea hal încît n-o mai lăsam pe fată (aceeaşi recepţioneră, desigur) să intre pentru a face curăţenie, preferam să mă descurc singură într-o dezordine familiară, precum cea din apartamentul din București unde locuiam. Improvizasem un birou pentru laptop, un loc de fumat pe balcon, în aer plutea parfumul deodorantului meu, hainele erau pe umeraşe în dulap (cumpărasem chiar şi haine noi) şi da, mutasem patul mai aproape de fereastră pentru ca atunci cînd mă trezeam să pot vedea munţii. Am fost aproape şocată cînd, într-o dimineață, am descoperit sub pat o unghieră mică, roz, care nu era a mea. Abia atunci mi-am amintit că locul acela era de fapt unul de tranzit şi că fusese un „acasă“ şi pentru mulţi alţii, înaintea mea. Am păstrat unghiera ca amintire și de atunci am început să mă atașez mult mai repede de camerele de hotel prin care m-am tot perindat, să nu mă mai simt stingheră în aceste spații neutre, ale nimănui. Îmi plac din ce în ce mai mult aceste „acasă“ tranzitorii și-mi dau seama că, atîta timp cît poți transforma aproape orice loc într-unul al tău, în care să te simți confortabil și să ai intimitate, poți trăi o viața itinerantă fără să-ți mai dorești „să te așezi la casa ta“, cum se spune.

Totuși, cei mai mulți dintre noi au cîte o casă pe termen lung unde totul e personalizat, nu doar poziția patului sau modul în care hainele sînt așezate pe umerașe. Acest „acasă“ permanent aduce cu sine rutina, plictisul, devine un spațiu care uneori te sufocă, este mult prea impregnat de prezența noastră. De aceea simţim nevoia să spargem pereţi (motivînd lipsa de spaţiu), să schimbăm gresia și faianța din baie sau măcar să mutăm mobila din cînd în cînd. Aţi observat că, la un moment dat, doar o nouă poziţie a biroului sau renunţarea la un scaun în plus poate schimba totul, cel puţin pentru o vreme?

În blocul de garsoniere în care am locuit la un moment dat, spaţiul pe care îl numeam „acasă“ era atît de meschin încît îl simţeam ca pe o cutie goală de pantofi. Ajungeam acasă și intram, de fapt, în cutie, închideam ușa, îi puneam cutiei capacul. Senzația era una de prizonierat. Într-o vară, un nou şi entuziast vecin m-a anunțat că-şi va renova de unul singur garsoniera moştenită de la o mătuşă şi că „lucrările“ vor dura cel mult zece zile. Am rezistat eroic bormaşinii şi altor zgomote obsedante, cum ar fi acele tropăieli mărunţele de parcă în garsoniera de sub mine ar fi mărşăluit la infinit o armată de pitici (n-am înţeles niciodată ce le provoacă, de fapt). Au trecut cele zece zile, iar „lucrările“ nici gînd să se termine. Mă întîlneam pe palier cu vecinul care tot căra saci de moloz, ca şi cum și-ar fi construit un castel. În fond, nu era decît o garsonieră identică cu a mea. „Mai durează puţin, doar două-trei zile!“, mi-a spus. Ce tot face acolo? – începusem să mă întreb. Într-o dimineaţă în care tropăielile răsunau din nou ritmic, însoţite şi de nişte ţiuituri extraterestre, am cedat nervos. Am bătut mai întîi la uşă şi, pentru că nu a răspuns nimeni, am intrat înăuntru. „Aţi spus zece zile, a trecut deja o lună…“, am început furibund şi abia apoi l-am văzut, cocoţat pe un scaun, cum „sculpta“ ceva pe tavan, un soi de basorelief kitsch în jurul lustrei. M-a privit cu un aer candid: „Dom’şoară, vă rog să mă-nţelegeţi… vreau să fie şi la mine ceva frumos!“

„Personalizarea“ apartamentelor noastre identice s-a văzut cel mai bine prin anii ’80, cînd oraşele au fost luate cu asalt de oameni de la ţară care lucrau de-acum în fabrici şi uzine. Cei mai mulţi dintre ei au rămas pentru toată viaţa la bloc, fără să renunţe însă la obiceiurile moştenite din bătrîni, în satul lor de „acasă“. Femei în vîrstă care au acum doar ghivece cu flori pe balcon, pentru că încă duc dorul unei grădini adevărate, inexistente, la început aveau cîte-o poiată și chiar creșteau acolo găini. Iar unii vecini încă nu înţeleg care-i faza cu cabina de duş şi, o dată pe săptămînă, de regulă sîmbăta, îşi umplu cada cu apă pentru a face cîte o baie „adevărată“, un adevărat ritual. Alţii te somează să te descalţi la intrare, deşi ai venit de pe stradă, nu de la cîmp (urmează un scurt moment penibil în care aştepţi să ţi se dea papuci). Cîţiva invadează palierele, pe care le transformă în spaţii de depozitare, căci casele lor de la ţară aveau şi dependinţe. Şi obiceiul de a ieşi seara „la poartă“ s-a păstrat – e suficientă o singură bancă, plasată strategic în faţa scării de bloc, ca să se adune un cîrd de pensionari. Observi pe chipurile şi în privirile lor că nu aparţin acestui oraş pe care l-au populat de voie, de nevoie, şi că nici locuinţele lor de la bloc nu i reprezintă. „Acasă“ a rămas pentru ei doar în amintiri, undeva într un sat unde nu mai au nici măcar un şopron şi unde nu mai cunosc pe nimeni. Situaţia e identică şi pentru orăşenii care la pensie se retrag la ţară. Într adevăr, e aer curat, e verdeaţă şi linişte, însă cei mai mulţi tînjesc după oraş. Sînt lumi care nu se vor suprapune niciodată, atîta timp cît „acasă“ este ceva interior pe care poţi să-l plimbi cu tine oriunde te-ai duce, însă nu-l poţi înstrăina, fiindcă orice plecare presupune la un moment dat o întoarcere, chiar dacă aceasta se petrece doar la nivel mental.

Foto: flickr