Unde fugim de-acasă (la bătrîneţe)?

Publicat în Dilema Veche nr. 683 din 23-29 martie 2017
Unde fugim de acasă (la bătrîneţe)? jpeg

De fiecare dată cînd ajung într-un loc turistic, cum ar fi cetatea Alba Iulia sau castelul Peleș, îmi place să mă așez pe o bancă și să urmăresc autocarele care vin și pleacă. Autocarele cu turiști străini care bifează „obiectivul“ în călătoria lor pe repede-înainte prin Europa. De fapt, mă interesează în primul rînd pensionarii (americani, englezi, germani, austrieci, chiar și unguri etc.), cei pentru care călătoria înseamnă o aventură controlată. Îi văd coborînd din autocare, ajutîndu-se unii pe alții să se deplaseze, uneori într-un ritm total diferit față de cel al vieții pe care o cunoaștem „ăștia mai tineri“. Se așteaptă unii pe alții, cei mai mulți vor la pipi și caută în primul rînd toalete, unii își pun ochelarii de soare sau scot umbrela, după caz. Mă uit la oameni în baston care fac zece pași într-o oră, sau supraponderali, sau chiar în scaune cu rotile. Nimic nu-i împiedică să plece de acasă pentru a vedea lumea. În fond (și) pentru asta au muncit zeci de ani, ca să se bucure de aceste mici escapade atunci cînd societatea îi trage pe linie moartă. Ceea ce mă surprinde este energia lor vitală, indiferent de stadiul de degradare fizică în care s-ar afla (sînt mulți care au depășit 80 de ani). Pofta cu care privesc locurile noi în care au nimerit, entuziasmul cu care rîd și socializează. Libertatea neașteptată de care se bucură cu ultimele lor rămășițe de energie. Nu știu nimic despre ei – ce-i doare, cum le-au ieșit analizele, de ce boli suferă (după o anumită vîrstă e imposibil să fii sănătos tun), ce regim trebuie să respecte, la ce se gîndesc seara atunci cînd adorm în camere străine de hotel de prin România, poate că e angoasa sfîrșitului sau poate e bucuria de a fi trăit încă o zi plină. Nu știu ce e în capul lor, însă îi admir pentru că sînt niște oamenii vii, dincolo de vîrstă sau tocmai în ciuda vîrstei. Îi urmăresc cum se așază în grupulețe pe la terase și își comandă cîte o bere – poate singura pe care și-o permit în ziua respectivă, o mică abatere de la rutina vieții lor de acasă –, văd cupluri care au îmbătrînit frumos împreună, probabil au crescut copii care acum au plecat și nu mai au grija lor, în sfîrșit își permit să se plimbe, să se distreze.

Și în același timp mă întristez pentru că mă gîndesc la părinții mei și la cîți alții asemeni lor din România care nu merg nicăieri. Părinți care au muncit la rîndul lor cîte patruzeci și ceva de ani prin „fabrici și întreprinderi“ (plus „munca“ de a sta la cozi pentru mîncare, „munca“ de a găti noaptea atunci cînd erau gaze, de a crește copii în aceste condiții etc.) și, în momentul în care au ieșit pensie, sînt condamnați să rămînă acasă. Casa devine singura lor destinație și, în lipsă de altceva, încearcă să-și adune ultimele cioburi ale vieții lor în jurul casei. Dacă serviciul mai putea însemna cîte o deplasare sporadică, cîte o ieșire în oraș (sau în alte orașe) „în colectiv“, pensionarea nu înseamnă altceva în România decît legarea de casă (și de glie) și umplerea timpului cu mici treburi domestice, cu seriale, cu creșterea nepoților, în cazurile fericite.

Părinții mei sînt încă tineri (în concepția mea), n-au împlinit 70 de ani. Sau cel puțin mai tineri decît pensionarii din Vest care se plimbă prin lume. Au fost o singură dată împreună într-o excursie de cinci zile la Paris, acum vreo zece ani (în care m-au ­luat și pe mine, în mare parte pe banii lor). Anton, taică-miu, a fost atît de năucit de ceea ce a văzut și i s-a întîmplat acolo în acele cinci zile, încît n-a reacționat pe moment, însă acum, dacă l-aș întreba unde și-ar dori să meargă, mi-ar răspunde pe loc: „Tot la Paris!“ Nu mai concepe un alt loc ideal, o altă splendoare. Mama mea a fost în Italia, „cu serviciul“, cred că una dintre cele mai frumoase amintiri ale ei, pe care mi-a povestit-o, este cea în care s-a trezit la 6 dimineața ca să se plimbe de una singură prin Roma, atunci cînd orașul începea să se trezească. Mi a spus că a aruncat un bănuț în Fontana di Trevi, dar nu crede că se va mai reîntoarce vreodată. Îi întreb: de ce nu mergeți? Ar trebui să mergeți, execursiile sînt ieftine acum! „Ei, mamă, dacă pui cap la cap, e scump pentru noi…“ Mai bine mai fac cîte ceva prin casă, mai schimbă cîteva plăci de gresie, mai zugrăvesc cîte o cameră. Sînt lucruri concrete care costă mult mai puțin decît niște iluzii și „se văd“, iar dorul de ducă după 60 de ani nu mai e același ca la 30 sau 40. De fiecare dată îmi pare rău că nu pot să-i ajut să călătorească și că nu mă pot ajuta pe mine mai mult. Pentru părinții mei și mulți alții ca ei, RDG-iștii pen­sionari care se plimbau prin lume (și vizitau, printre altele, litoralul românesc) reprezentau un mit, un proiecție imposibilă a bătrîneții lor. A vedea lumea este pentru ei o proiecție imposibilă și acum, chiar dacă granițele sînt libere și le este permis să călătorească oriunde.

Dar se poate și mai rău… bunica mea de la Cluj, un om bun și remarcabil din toate punctele de vedere, n-a văzut niciodată marea. Și a murit cu gîndul la cîmpul ei natal de la Cocorăști, din Oltenia, locul de unde plecase la 20 de ani și care reprezenta pentru ea un capăt drag al unei lumi cunoscute. Nu din chef de călătorie au plecat mii de italieni și irlandezi spre America, ci din sărăcie. Așa cum „căpșunarii“ de acum (atîția cîți or mai fi) nu pleacă să caște gura la minunile lumii occidentale, pleacă pentru bani. Însă acesta nu e un text despre migrație. Este un text despre părinții, bunicii noștri din România care poate că au visat să vadă lumea și nu o vor vedea niciodată.

Merg săptămînal în Piața Obor și îi observ pe toți acești oameni în vîrstă, mișunînd cu plasele și cu cărucioarele lor, în căutarea unui preț mai bun, a unui negustor mai bun, tocmindu-se și pentru 50 de bani. Pentru ei asta e aventura supremă departe de casă, nici pe departe atît de vie și de interesantă ca aceea a pensionarilor din Vest. Cel mai mare coșmar al meu este ca peste 30 de ani să-mi tîrîi la rîndul meu căruciorul prin Piața Obor, oricît de dragă mi-ar fi ea acum, numărîndu-mi mărunțișul din buzunar. Nu pot concepe o bătrînețe legată de casă, „de glie“, mereu cu regretul că „viața e în altă parte“, pe care încep să-l am încă de pe acum. Iar rugămintea mea este: cît încă mai sînteți tineri și dacă vă prisosesc niște bani, nu munciți și mai mult ca să faceți alții, luați-vă părinții sau bunicii de mînă, urcați-vă în avion și plecați!

Foto: flickr

caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Se știe, politicianul român vorbește colorat, dar cîteodată (pesemne ca să fie sobru) își restrînge paleta de culori. De curînd, într-o discuție la televizor, l-am auzit pe unul afirmînd despre un altul că „a spus negru pe alb“.
image png
Ce ne amintim și ce am uitat
Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.