Globalizarea reprezintă un termen care s-a tocit înainte ca acest proces să-și facă cu adevărat resimțite efectele. Deși abia acum începem să observăm cît de mari sînt dificultățile legate de globalizarea născută prin reducerea abruptă a distanțelor de orice fel (sociale, fizice), reflecția teoretică pare să-și fi pierdut mult din atractivitate. Altfel spus, lejeritatea cu care noțiunea a fost evocată public a lăsat sentimentul unui déjà vu, tocmai cînd începem să conștientizăm că viteza globalizării depășește capacitatea de a ne adapta la modificările pe care le produce. La fel se poate întîmpla și cu discuția despre (anti)corupție. În 2002, Adrian Năstase a atras indirect atenția asupra acestui lucru afirmînd că „se umblă cu corupția în gură“. În 2017, Călin Popescu Tăriceanu pretinde că „Toată lumea face gargară cu corupția. De dimineață pînă seara numai cu corupția în gură stau. Toată lumea se preocupă de efectele corupției, nimeni nu vorbește despre cauzele corupției din România“. Sînt de părere că a vorbi despre efectele și cauzele corupției reprezintă condiția necesară și, uneori, suficientă pentru a face ca destinul corupției să nu-l urmeze pe cel al globalizării. Desigur, efectele per se nu califică corupția ca fenomen dacă nu există și o activitate judiciară care să scoată la iveală și să soluționeze cazurile particulare de corupție. Deci, contrar unei percepții împămîntenite, dacă se vorbește insistent despre corupție nu înseamnă că este mai gravă sau mai răspîndită acum decît era în urmă cu 15 ani, ci doar că este demonstrată prin activitatea instituțiilor judiciare (parchetul specializat, instanțe). Deosebirea între perioadele în care Tăriceanu și Năstase s-au exprimat vizează, întîi de toate, conștientizarea publică a fenomenului. Iar acest lucru chiar face diferența dacă ne gîndim că a avut forța de a-i scoate pe oameni în stradă într-o serie de proteste publice care i-au împiedicat pe politicienii aflați la putere să facă de petrecanie programului anticorupție. Însă tocmai această conștientizare, ca efect pervers, ajutat de discursul înșelător și relativizator al politicienilor, poate să uzeze noțiunea, iar publicul să nu mai aibă reperele pentru a recepta corespunzător gravitatea fenomenului.

Despre (anti)corupție se poate vorbi profitabil nu doar din perspectivă juridică. Aceasta este utilă pentru că oferă instrumente conceptuale precise, chiar dacă uneori aride, dar este mărginită prin chiar natura ei: practica judiciară tratează situațiile punctuale de încălcare a legii în sensul restabilirii echilibrului social afectat prin săvîrșirea vinovată, imputabilă, a faptelor prevăzute de legea penală. Ce poate spune jurisprudența specializată a DNA-ului și instanțelor despre cauzele și efectele corupției? Probabil prea puțin, iar acest puțin ar veni mai curînd ca răsplată la efortul celui interesat de a parcurge dosarele, atunci cînd îi sînt accesibile, și de a proceda prudent la o generalizare. Astfel că este nevoie de resursele generoase ale eticii (filozofice și religioase), ale speculației teologice, ale filozofiei dreptului.

Reacția inechivocă a societății la încercările mediului politic de a jugula activitatea de combatere a corupției arată că ne aflăm în fața unui miracol civic, a acelui das ganz Andere raportat la istoria României. Protestele au exprimat certitudinea că nu e bine să existe corupție. De ce nu este bună corupția? La această întrebare se răspunde diferit: pentru că afectează serviciile publice; pentru că ucide, așa cum s-a văzut la Colectiv; pentru că îi obligă pe oamenii cinstiți să plece aiurea etc. Fenomenologia corupției este diversă doar în aparență, căci există un substrat comun aflat în legătură directă cu specificul acestei grupări de infracțiuni în inventarul prevăzut de legea penală. Un prim criteriu de diferențiere este cel tradițional, al violenței: există infracțiuni bazate pe violență (cum sînt omorul, lovirea, încăierarea, vătămarea corporală, violul, tîlhăria, tortura etc.) și infracțiuni neviolente, așa cum sînt cele de corupție. Acest criteriu merită folosit pentru a explora în registru etic problema corupției, ceea ce excede acest articol.

În cazul de față, criteriul relevant este structura infracțiunii. Analizate din acest punct de vedere, infracțiunile de corupție și de abuz în serviciu au în comun faptul că subiectul activ nemijlocit (autor, coautor) este calificat. Pentru a fi în prezența unei infracțiuni de corupție trebuie ca acela care săvîrșește fapta să fie funcționar public. De asemenea, o altă cerință specifică, de data aceasta sub aspectul laturii subiective, este ca fapta să fie săvîrșită cu intenție directă, adică în forma maximă de vinovăție, în care săvîrșitorul (funcționar public) prevede rezultatul faptei, urmărește și acceptă producerea efectelor sociale negative. Tot o trăsătură distinctă a infracțiunilor de corupție este componența elementului material al laturii obiective (banii și alte foloase necuvenite), însă de aici se poate porni o discuție etică. Așadar, este important de reținut că infracțiunea de corupție, cu unele excepții, nu poate fi săvîrșită decît de funcționarul public, cu intenție directă. Accepțiunea penală a noțiunii de „funcționar public“ este mult mai cuprinzătoare decît accepțiunea civilă. Bunăoară, la o comparație a conținutului art. 175 din Codul Penal cu Legea nr. 188/1999 rezultă că funcționarul public este persoana ale cărei atribuții vizează realizarea nu doar a prerogativelor puterii executive și a celei legislative, ci și a celei judecătorești.

Cine este funcționarul public? Este persoana chemată să servească statul, prin numirea în funcția publică. Ce este statul? Un răspuns posibil ar fi acela că statul desemnează societatea organizată sub aspect politic. Pentru a căpăta concretețe, o asemenea organizare politică trebuie să se sprijine pe trei elemente esențiale: teritoriul, populația și puterea. Dacă teritoriul este spațiul fizic delimitat de frontiere, populația este ceea ce-l umple, fiind alcătuită din cetățeni, străini și apatrizi (cele trei categorii juridice în care subzistă noțiunea sociologică de „populație“). Problematică sub aspect noțional este puterea. La scara istoriei, statele au evo­luat inclusiv prin modul în care au înțeles și au aplicat semnificația noțiunii de putere instituționalizată. Formal, puterea publică rezidă în Guvern, care instituționalizează puterea executivă, în Parlament, raportat la puterea legislativă, și în Justiție, raportat la puterea judecătorească. Arta constituțională constă în a amenaja aceste puteri instituționalizate, potrivit principiilor separației și echilibrului, așa încît să poată realiza finalitatea puterii publice, care nu este alta decît binele public. Este o artă, căci mai mult ca oriunde, știința, în sensul de cunoaștere instrumentală, este depășită de înțelepciune, de viziune. O Constituție și legile pe care le emană nu vor putea niciodată să-și atingă finalitatea, oricît de bine concepute și scrise ar fi, dacă nu vor fi deservite de funcționari publici integri. Căci – acesta este miezul problemei – corupția reprezintă antiteza integrității funcționarului public.

Prin urmare, periculozitatea corupției se află în capacitatea de a interfera cu puterea publică, în sensul deturnării acesteia de la realizarea binelui public. Dacă restul infracțiunilor prejudiciază populația (viața, integritatea fizică, patrimoniul oamenilor) și teritoriul, infracțiunile de corupție și de abuz în serviciu vatămă puterea publică și, deci, capacitatea unui stat de a oferi servicii publice de calitate (siguranță internă și externă, educație, sănătate, egalitate de șanse). Or, binele public materializat în servicii publice de calitate reprezintă nu doar finalitatea statului, ci și legitimitatea sa. Repunînd discuția în termenii consacrați ai filozofiei politice, abătînd puterea publică de la înfăptuirea binelui comun, corupția reprezintă o denunțare unilaterală a contractului social pe baza căruia populația din­tr-un teritoriu consimte să se organizeze într-un stat. Nu este singura formă de denunțare unilaterală, căci, istoric, au mai existat anarhia, războiul civil și „pămîntul pîrjolit“ (carevasăzică, năduful se varsă nu doar pe putere și asupra celorlalți semeni, ci și pe… teritoriu). În schimb, este cea mai recentă și mai subtilă pentru că, deși efectul rămîne același, metoda este non-violentă. Desigur, contractul social inițial viza doar garantarea existenței fizice a fiecărei persoane, adică transfigurarea existenței celuilalt, dintr-o sursă de teamă, într-o condiție a fericirii, dacă ne gîndim că bunăstarea se produce numai prin asociere și schimb (concepția care stă la baza ansamblului de norme din dreptul civil și, îndeosebi, comercial). Cu timpul, pe măsură ce nevoile oamenilor s-au înmulțit, contractul social a sporit în complexitate, legitimitatea statului constînd în asigurarea unor servicii publice diverse și calitativ superioare. Avînd la bază înțelepciunea, puterea publică are capacitatea de a transfigura realitatea materială, de a conferi sens celorlalte două variabile din componența statului care sînt mai curînd o condiție a existenței biologice decît riguros umane. Puterea publică este ceea ce face diferența între formele mai avansate sau mai primitive de organizare politică. Astfel că, dacă este de neconceput la scara istoriei o formă de organizare politică fără teritoriu și populație, organizările cele mai avansate dovedesc că teritoriul și populația sînt articulate de o putere publică înțeleaptă. De aceea, înțelepciunea puterii publice, întemeiată pe integritatea funcționarului public, presupune a ști cum trebuie organizate teritoriul și populația în sensul binelui public, materializat în prosperitate care pentru cei din interior înseamnă fericire, iar pentru cei din afară dorință de imigrare. De pildă, Japonia are un teritoriu sărac și chiar ostil vieții, dar puterea publică compensează acest neajuns formînd populația. Nu este, desigur, potrivit ca binele public să fie redus la bunăstarea materială, însă de multe ori aceasta constituie primul și cel mai important motiv pentru care cineva ar dori să-și părăsească societatea. Binele public reprezintă contrapunctul necesar la tentația organică a puterii de a abuza. Astfel că binele public, neviciat de corupție, împiedică un stat să ofere doar bunăstare materială, dar nu și protecția acordată autonomiei spiritului uman (libertatea de expresie, de asociere, de conștiință). Un echivalent al corupției în registrul teologic sînt „păcatele contra Duhului Sfînt“ despre care se știe că sînt singurele de neiertat. Aceasta pentru că puterea publică este pentru stat, pentru organizarea politică a unei comunități date, ceea ce Duhul Sfînt este pentru întreaga existență: plinitorul, cel care adaugă existenței semnificație, scoțînd prezentul de sub sentimentul apăsător al hazardului. Desigur, temeiul analogiei dintre infracțiunile de corupție și păcatele contra Duhului Sfînt poate fi extins și la aceea că ambele forme de transgresiune se fac cu maximă vinovăție (cu știință și rea-voință) și, tot așa, ambele nu sînt imputabile oricui, ci doar acelor persoane de la care se așteaptă. Bunăoară, așa cum învățătura teologică susține că păcatul contra Duhului Sfînt nu poate fi imputat celor care nu au ajuns la cunoașterea Duhului Sfînt prin taina Botezului (deci, necreștinilor), tot așa infracțiunea de corupție nu poate fi reținută în sarcina unei alte persoane decît cea care este funcționar public și are atribuții specifice de serviciu, pe principiul că „celui care i s-a dat mult, mult i se cere“.

Acest excurs teoretic și-a propus să scoată la iveală resorturile profunde ale unui adevăr palpabil, documentabil empiric: țările cele mai prospere, în care oamenii se simt cei mai fericiți, sînt totodată cele cu cel mai scăzut indice al corupției. Dimpotrivă, țările cele mai sărace, din care oamenii visează să plece, sînt cele cu cel mai ridicat indice al corupției. Diferența dintre Danemarca și Somalia este una de înțelepciune a puterii publice și, în mod necesar, de integritate a funcționarului public. 

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

Foto: Andrei Ivan