E 11 noaptea, sfîrșit de mai și sînt în Yangon, transpirînd din toți porii. Sînt chiar în centru, înaintînd printr-un labirint de străzi, la cîțiva pași de pagoda Shwedagon. Pagoda e cel mai important loc de pelerinaj budist în Birmania, un templu aurit care domină orizontul orașului și despre care se spune că ar conține rămășițe de-ale lui Buddha. În 2007, cu doar nouă ani în urmă, străzile pe care mă plimb acum au fost centrul ultimei revolte civile împotriva regimului militar care a ținut Birmania în izolare completă timp de o jumătate de secol. Revoluția de șofran – cum a fost numită – a pornit atunci cînd comunitatea călugărilor, tradițional neimplicată în chestiuni politice, a ieșit în stradă împreună cu populația locală. Protestele au fost pașnice, puternice și emoționante, într-o perioadă în care toată lumea simțea că nu se mai poate, dar junta militară a răspuns violent, înăbușind protestele și, odată cu ele, și speranțele tuturor.

Înaintez acum, uitîndu-mă în jur și încercînd să îmi închipui cum arăta viața pe străzile astea atunci cînd puteai fi arestat pentru orice mic gest interpretat ca refractar. Cu doar cîțiva ani în urmă, accesul jurnaliștilor străini era interzis și, dacă erau totuși descoperiți pe teritoriul țării, erau rapid deportați, iar materialele și camerele le erau confiscate.

Acum nu se mai întîmplă așa ceva. În ultimii ani, țara a fost martora unor schimbări lente, dar constante și, cu doar două luni în urmă, Htin Kyaw a fost ales primul președinte civil din ultimii 50 de ani. Începînd cu eliberarea din arest la domiciliu a lui Aung San Su Kyi în 2010, mîna forte a regimului militar a început să se relaxeze de la nivel înalt spre bază. Generalii au început să se teamă, după ani la rînd în care Myanmar s-a clasat printre ultimele țări în topurile mondiale de dezvoltare.

Mă simt în siguranță pe stradă, zăpăcită de căldură și de forfota vieții de noapte. E sfîrșitul sezonului fierbinte. Nu a plouat de șapte luni și străzile sînt prăfuite și încinse, așteptînd ușurarea pe care o va aduce în curînd musonul. E ultima mea noapte în Birmania, după trei săptămîni de călătorie de-a lungul acestei țări care pînă de curînd era numită „ultima frontieră asiatică“. De cîte ori ajung într-o intersecție, trebuie să decid dacă să o iau spre stînga sau spre dreapta. Nu am nici un motiv să aleg una sau cealaltă, nu am nici un scop și nici o destinație. Vreau doar să mă plimb pentru ultima dată înainte de plecare. Avînd întoarcerea în față, o parte din mintea mea e deja în avion în drum spre casă.

Îmi fac loc prin mulțimea de oameni și cîini. Pe măsură ce înaintez, mă simt singură și în același timp parte din puzzle-ul de microîntîmplări care au loc peste tot în jurul meu. În Yangon viața nu se oprește la apusul soarelui, ba dimpotrivă. În lumina puternică a zilei, ritmul vieții e lent și leneș. Doar cîțiva oameni ies pe stradă, ascunși sub umbrele și cu asfaltul topindu-li-se sub tălpi. Dar seara străzile se trezesc cu adevărat la viață și, deși e încă teribil de cald, seara este singurul moment potrivit pentru tranzacții și mici afaceri. După o zi toridă, toată lumea iese din casă ca să facă cumpărături, să stea de vorbă sau să stea la masă cu familia sau prietenii.

Chioșcuri cu mîncare și tarabe cu mărunțișuri, trotuare intermitente și șosele aglomerate, oameni și mașini, culori și mirosuri, toate se combină seara într-un haos halucinant. Multe dintre chioșcurile cu mîncare și micile tarabe cu legume sînt așezate direct în stradă, pe șosea, lîngă mormane de gunoi, cu mașinile trecînd în viteză la cîțiva centimetri distanță. În lumina farurilor poți zări, fugitiv, oameni care trec strada cărînd coșuri mari cu verdețuri sau cîini care aleargă unul după celălalt.

Iluminatul stradal e slab sau inexistent, ajutat de becurile cu lumină verzuie sau albastră, improvizate deasupra gardurilor și teraselor, și de mici surse de iluminat agățate de chioșcurile cu mîncare. Merg și luminile farurilor mă ating fugitiv într-un șir intermitent. Mă uit în jur și pentru o clipă îmi pare rău că în curînd voi lăsa în urmă lumea asta atît de diferită de a mea. Multe dintre conforturile pe care le iau ca sigure de obicei aici sînt noi. De exemplu, Birmania a început recent tranziția de la economia bazată pe numerar, și cu toate că e relativ simplu să găsești un bancomat în Yangon, în afara orașului să găsești unul funcțional poate fi o aventură. Rețelele de telefonie au devenit larg răspîndite cu doar trei ani în urmă, la fel și rețelele de Internet. Înainte, un telefon mobil costa mii de dolari sau putea fi închiriat. În 2016, doar o mică parte din populația de 50 de milioane de persoane are acces la Internet și la telefonia mobilă, tehnologia de comunicare modernă rămînînd un lux pentru majoritatea.

Fără îndoială că Birmania e în tranziție. Apar construcții noi, servicii noi și tot mai multe locuri de muncă și posibilități de afaceri. Dar chiar și așa, pentru moment, Yangon, cîndva unul din cele mai cosmopolite orașe din Asia, pare pierdut în timp, cel puțin prin comparație cu alte capitale de pe continent. Și e ciudat cum acest aer de trecut, cu clădiri coloniale în descompunere, trotuar intermitent și atmosferă lentă, face parte dintr-un așa-zis brand de țară care promite o incursiune într-un fel de Asie de mult dispărută. Dar schimbarea este și dorită, și probabil inevitabilă, și mă întreb cum va arăta orașul ăsta peste douăzeci de ani.

Cu fiecare pas, dau de un miros nou, necunoscut. Poate fi un miros puternic de condimente, de fructe fermentate sau un miros apăsător, de origine neștiută. Peste tot în jur se gătește, în recipiente greu de definit sau în ceaune uriașe din care fumul se ridică pînă la cer. Micile tarabe și restaurante stradale servesc mîncare la mese de plastic așezate direct în stradă. Clienții sînt foarte diferiți: de la muncitori care și-au parcat excavatorul pe trotuar în spatele mesei lor la cupluri stîn­gace, oameni singuri și familii numeroase.

Majoritatea bărbaților poartă longyi, tradiționalele bucăți de material înfășurate în jurul taliei, iar femeile au fuste lungi, viu colorate, cu imprimeuri tradiționale. Nu știu cum se face că părul le arată mereu perfect aranjat. Majoritatea au fețele decorate cu thanaka, o pastă cosmetică alb-gălbuie făcută din scoarță măcinată, un dichis local care protejează de soare. Eleganța femeilor contrastează cumva cu aglomerația și atmosfera străzii și cu căldura epuizantă.

Prin acest amestec de oameni văd și călugări. E o imagine obișnuită în timpul zilei, însă sentimentul e altul atunci cînd îi vezi noaptea. Călugării sînt foarte respectați în cultura birmană și au parte de un tratament atît de special încît pînă și în avion locurile din față sînt rezervate în caz că apare un călugăr printre călători. În timpul zilei, normele locale cer să nu te uiți insistent la călugări și să nu pășești pe umbra lor. Însă cum noaptea umbrele sînt vag definite, pare că își pierd ceva din aura sacră atunci cînd mănîncă în semiobscuritate, tăcuți, înfășurați în robele lor arămii.

Yangon e orașul unde copiii par să nu aibă oră de somn. Se joacă în stradă, aleargă cu pisici și cîini împleticindu-li-se printre picioare, sar peste gropi și mormane de gunoi și trec strada în fugă, evi­tînd cu grație mașinile.

Mi-e foarte sete. Într-o laterală zăresc un magazin cu de toate, așa că intru și imediat simt priviri discrete întorcîndu-se către mine. Ochii mei mari și pielea albă sînt o carte de vizită ciudată. Simt că oriunde aș merge nu m-ar opri nimeni, ci m-ar privi doar de la distanță, zîmbindu-mi cu înțelegere. De fapt, pe parcursul ultimelor săptămîni am întîlnit numai înțelegere și generozitate, doar oameni deschiși și curioși, în ciuda barierei de limbă.

Birmania a devenit accesibilă turiștilor acum trei ani și estimările anunță patru milioane și jumătate de vizitatori pe parcursul anului 2016. Peste tot în țară se construiesc hoteluri noi, se organizează tururi și această industrie promițătoare, încă în fază incipientă, creează foarte multe locuri de muncă. La o simplă privire peste granița cu Thailanda, oricine poate vedea ce schimbări aduce turismul în termeni de dezvoltare și bani. Însă există și cealaltă față a monedei. Ca țară, Birmania are extrem de mult de oferit, ceea ce o poate transforma într-o destinație de succes. Însă la momentul de față o parte din farmecul ei se găsește în faptul că își păstrează o doză de autenticitate pe care turismul de masă o poate face să dispară.

Mă îndrept spre ieșirea din magazin. Fata de la casă îmi zîmbește. Normele locale nu permit unui bărbat să privească insistent o femeie, dar femeile mă privesc deschis și uneori mă studiază. Mi s-a întîmplat ca fete necunoscute să îmi spună că sînt frumoasă. De fiecare dată m-am gîndit că nu de mine sînt fascinate, ci de cît de albă sînt, o trăsătură la mare căutare aici. Fiecare produs cosmetic pentru femei promite să albească, exact la polul opus imaginii de bronz care inspiră frumusețe și sănătate în Europa. Îi mulțumesc fetei, iau apa și ies în stradă.

Pășesc peste un canal și încerc să evit petele roșii ca de sînge împrăștiate pe asfalt. În Birmania multă lume mestecă nucă de areca, mai precis sămînța palmierului areca, amestecată cu suc de chitră și apoi învelită într-o frunză de betel. Acest stimulent popular are efectul unei cești de cafea, dar cauzează dependență și are efecte secundare. Imaginea oamenilor care mestecă areca e șocantă pentru că pare că au gura sîngerîndă. Sucul roșu al nucii de areca le deteriorează în timp smalțul dinților și îi face să scuipe constant lichid roșu care lasă urme sîngerînde pe asfalt.

Aproape fiecare terasă are un televizor la care toată lumea se uită la finala UEFA Europa League dintre Sevilla și Liverpool. În Birmania, meciurile de fotbal la televizor sînt aproape la fel de populare ca telenovelele coreene. Lumea nu pare să aibă o afinitate pentru o echipă anume, dar să te întîlnești cu vecinii și prietenii ca să vezi un meci e probabil una dintre cele mai comune activități de seară. Sevilla tocmai a cîștigat, dar nimănui nu pare să îi pese. Cînd o echipă cîștigă un meci nu înseamnă decît că s-a terminat jocul, iar pentru localnici doar jocul e important.

Pentru o fracțiune de secundă, zăresc un șobolan care trece strada în fugă. Pare că doar mie îmi atrage atenția. Lîngă o masă plină de fructe proaspete, cîteva pisici zac cu burta lipită de trotuar, toropite de căldură.

Printre tarabe acoperite cu mormane de frînghii și găleți de plastic îmi atrage atenția un intrînd îngust. Mă apropii ca să văd ce e înăuntru și bărbatul de la tarabă îmi face semn să intru. Înăuntru e lumină puternică și, privind din afară, îți lasă sentimentul că poți evada din nebunia străzii printr-un coridor secret. Îmi scot sandalele și pășesc înăuntru. Simt că intru într-o lume paralelă aflată în mod ciudat chiar în inima orașului. Pe măsură ce înaintez, o oază de aer răcoros și de lumină se deschide, cu pereți îmbrăcați în aur și mici garduri care înconjoară un fel de bazin cu apă și pești portocalii.

Din spatele unui perete de sticlă, un Buddha uriaș se uită la mine și, pe măsură ce înaintez încet, căutînd un loc unde să mă așez, ochii lui par să mă urmărească. Alți oameni mă depășesc și îngenunchează în fața lui. În această țară pios budistă, templele sînt insule de liniște unde oamenii vin și noaptea, după o zi de muncă, să-și arate respectul și să își găsească liniștea interioară. O femeie citește sutre cu voce joasă, în timp ce un bărbat, ținînd în brațe un copil gol pușcă, se apropie de statuie și pune copilul jos pe covor. Un liliac ne zboară pe deasupra capului. Și dintr-odată mă simt parte din oaza asta de liniște, protejată de căldură și de aerul sufocant al străzii. Și în momentul ăsta nu sînt nicăieri altundeva. Doar aici.

A doua zi de dimineață a venit musonul.

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă și cofondatoare a festivalului Eastwards and Spotlight: Romania, care se desfășoară la Haga. Blog-ul ei este www.olivianita.com.

Foto: wikimedia commons