În ultima vizită pe la ai mei… stați, nu ultima, că sună cumva definitiv, reiau. În cea mai recentă vizită pe la ai mei, la obișnuita masă de prînz de duminică, mi-a dat taică-miu un soi de coperțică mică de plastic albastru. Arăta exact ca o copertă veche de caiet de școală, dar redusă la dimensiunile unui timbru. În coperțica aia, băgate în niște buzunare de plastic transparent, două fotografii. Eu la paișpe și tot eu la, probabil, douăzeci de ani.

Cea făcută la paișpe ani era prima poză de buletin. Arăt ca un morcov crud fugit de acasă. N-are nici o treabă cu culorile, poza e desigur alb-negru, are de-a face cu unghiurile și cu ciufuleala din cap – un șomoiog de frunze, o coadă prinsă înalt în vîrful creștetului din care scapă fire răzlețe. Mă uit la cine mi-o fi făcut poza cu niște ochi speriați, mai rotunzi decît mi-i amintesc. Gura tricoului a alunecat cîș, într-o parte, de parcă fix în acel moment cineva m-a tras de mînă din mijlocul unui joc sau al unei alte activități teribil de dinamice. Părul, cum ziceam, scapă în toate părțile dintr-o coadă de cal și arăt ca un extraterestru cu mai multe antene. Fața e luuungă, un oval interminabil, și gura supărată.

Țin bine minte că nu-mi plăcuse deloc prima poză de buletin. Și că era sigur o fotografie pe care nu puteam s-o modific cu pixul. Am găsit multe altele desenate pînă la nerecunoaștere prin albumele de familie sau aruncate de-a valma în cutii laolaltă cu alte poze ale nunților unor necunoscuți. Uite fotografia clasică pe care o făcea fiecare copil în clasa întîi. Erai pus să stai frumos în bancă, cu Abecedarul și cu penarul curat orînduite, și să te uiți fix în cameră. Mulți stau în poziția aia clasică de osîndit – mîinile frumos la spate, spatele drept. În poza de clasa întîi mie mi-au scăpat cumva mîinile pe bancă și-mi frămînt un deget. Fotografia e mîzgălită cu pixul. Mi-am făcut o mustață mică de Hitler. Mi-am făcut alte pupile, amîndouă apropiate de șaua nasului în așa fel încît sînt sașie. Din buza de sus am scos doi colți ascuțiți de animal. Din părul scurt prins în bentița cu pampoane albe, am desenat din pix o pereche de cozi groase, împletite. Semn de neacceptare inconștientă a persoanei care eram. Un pic mai tîrziu însă, am înfrumusețat fotografiile. N-a mai fost mustață, au fost niște gene lungi, desenate tot din pix. A fost o rochie lungă de prințesă, cu mijlocul încorsetat-inel desenată peste tricoul și pantalonii scurți. Cosițele desenate lung, în cozi sau bucle învoalte, au rămas.

Transformările nu se limitau doar la reprezentările mele în diverse fotografii. Se revărsau asupra păpușilor care n-aveau cum să fie așa de frumoase în starea în care mi le cumpăra maică-mea de la magazin. Păpușile erau fardate violent cu carioci, li se făcea manichiura – unghiile ștanțate în plastic erau colorate succesiv cu mai multe culori –, părul era coafat în fiecare zi în funcție de stare și de inspirație, pînă cheleau aproape de tot sărmanele. Rămîneau zone pe capetele alea de plastic goale, cu șiruri egale de găuri din care ieșea odinioară părul lor pe care îl găseam a fi superb, galben ca aurul.

Au urmat, desigur, transformările operate în imaginile din manuale. Lupte între turci și Ștefan cel Mare în care și unii, și ceilalți, în loc de paloșe grozave, ridicau – habar n-am – buchete mari de margarete și, în momente de inspirație obraznică, falusuri imense. Niște răniți culcați într-o rînă, în reprezentările Războiului de Independență, beau lasciv ceaiuri din cești desenate meticulos cu carioca.

Realitatea trebuia neapărat transformată. Peste conturul normal trebuia așezat altul, violent artificial, violent altfel. Din neacceptări din astea s-a transformat omenirea în bine și în rău. Cu mine, lucurile s-au mai liniștit. Nu mai pun nici măcar filtre în pozele de Instagram. Nu mai vreau păr imposibil de lung, l-am tăiat de bunăvoie și p-ăsta pe care îl aveam. Unghiile revin la culori normale, hainele cumpărate rămîn nealterate și ele. Singura transformare care se cere chinuitor a fi făcută e nevoia de a pune iar și iar literatură peste viață. Așa e cînd creștem, bănuiesc. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.