În ultima vreme, de cînd sediul redacției noastre e în Pipera, merg destul cu tramvaiul 16, care face bucla cea mare de la Sfîntu Gheorghe, în tandem cu tramvaiul 21 – acolo sînt ca frații – apoi merge de unul singur pe șine pînă cînd aproape că iese din oraș, sau ieșea, în vremurile în care orașul se lățea mai puțin, însă acum își sfîrșește traseul în noul cartier al corporatiștilor și al clădirilor de birouri care au răsărit peste noapte, în cîmp. Eu îl iau de la Lizeanu, de regulă aștept între zece și patruzeci și cinci de minute, depinde de ce mai apare „pe linie“ – trafic, cîte o mașină parcată aiurea, cîte un vatman care a zăbovit prea mult la o cafea. Alături de mine așteaptă încă 10-20 de oameni, unii vorbesc la telefon, alții molfăie covrigi sau pîine din sacoșele pe care și le-au umplut în Obor și toți își îndreaptă privirile în zare, de-a lungul celei mai mizerabile străzi din centru, veșnic plină de zoaie și de alte gunoaie, cu case care stau să cadă și care se numește, într un mod ironic, strada Viitorului. Atunci cînd catadicsește să apară, după un orar absurd și haotic, tramvaiul 16 nu trage niciodată la „peron“, oprește undeva mai în spate, n-am înțeles niciodată de ce, de parcă s-ar feri de intersecție sau nu s-ar îndura să părăsească strada Viitorului, unde se încadrează perfect în decor. Sau pur și simplu e un tramvai modest.

Cei 10-20 de oameni care îl așteaptă își împing cu îndîrjire papornițele mai în față ca să ajungă la ușile lui și-l înjură. Tramvaiul 16 a rămas unul dintre cele mai urgisite tramvaie din București. Rablagit și pe model vechi, se zgîlțîie, scrîșnește și oftează. Controlorii nu prea se urcă în el, în schimb te iau în primire țigănci amărîte care își fac reclamă la nimicurile pe care le vînd: „Alifie chinezească, două leucoplaste cu rivanol la un leeeu!“ Vocile lor cîntate îți însoțesc călătoria, nimeni nu cumpără nimic, chipurile lor par din ce în ce mai tragice pe măsură ce tramvaiul trece din stație în stație. La un moment dat, obosesc și se așază pur și simplu pe scaunele din plastic rupte și murdare, își încălzesc picioarele încălțate în șosete groase și șlapi, chiar și-n toiul iernii, la caloriferele tramvaiului, stau și se uită aiurea pe geam. Se uită la orașul lor, București, căruia îi aparțin vrînd-nevrînd, pe lîngă care tramvaiul 16 se prelinge, stație după stație, de la Sfîntu Gheor-ghe și pînă la platforma industrială Pipera, care nu mai e de mult industrială, e doar de fițe.

Și eu mă uit pe geam, într-un astfel de tramvai nu-mi vine să citesc ceva, nici măcar să-mi scot telefonul mobil și să butonez, face parte dintr-o altă lume. Își continuă drumul pe strada Maicii Domnului, un alt nume ironic, pentru că nimic nu e sfînt aici, doar grotesc. Oprește la Reînvierii. Trece pe lîngă casele decrepite, mucegăite, rîncede, cu cîte un singur etaj, remarc pentru a cîta oară „Frizeria noastră“ care deja are un lacăt pe ușă, un soi de cafenea care te îmbie cu gogoși colorate, doar în reclamă, și aceasta pare închisă, o shaormerie turcească unde e o coadă mică, iar micul morman de carne din vitrină are o culoare dubioasă, străduțe care se înfundă, un restaurant arăbesc, multe magazine de scule auto și de materiale de construcții, toate acestea ar putea să coexiste într-o zonă vie și pitorească a orașului. Însă orașul este atît de urît, de cenușiu și de găunos aici, încît de fiecare dată, ca să mă salvez sau ca să cad și mai rău în depresie, mă gîndesc la Solenoid, la casa în formă de vapor de strada Maicii Domnului, o caut cu privirea, dar n-o găsesc niciodată, de aceea simt, ca și atunci cînd merg cu tramvaiul 21, că m am rătăcit prin Bucureștiul lui Cărtărescu, al amintirilor și metamorfozelor, dar și prin propria mea minte, prin propriul meu destin. Și atunci mă cuprinde cu adevărat disperarea.

Însă tramvaiul 16 oprește din nou la intersecția cu bulevardul Lacul Tei, multe dintre papornițele de la Obor și posesorii lor coboară, se pierd încet-încet printre blocuri, iar aici urcă pentru două-trei stații țiganii din mahalaua Tei și atmosfera devine ceva mai animată. Toți se cunosc între ei, tramvaiul devine cumva un soi de acasă înspre acasă, o prelungire a vecinătății. Urcă copii de la școală, care, deși sînt scaune libere, se așază direct pe treptele de la uși și mănîncă cu o poftă nesățioasă sandvișuri cu parizer, în jumătăți de pîini pufoase de 1 leu, care îți fac o poftă teribilă. Urcă femei smochinite sau incredibil de grase, de-abia le încap fustele, tineri burtoși în treninguri, toți șmecherii șmecherilor și toți săraci. Femeile nu încetează cu întrebările, bărbații răspund monosilabic, cu chipurile lor încruntate. Nu există bucurie în tramvaiul 16, doar marasm și probleme. Afli că pe ăl bătrîn iar l-a durut stomacul și a vomitat sînge, dar „e sigur de la băutură“ și a început să ia pastile, că Bucurică a fost luat de gardă pentru tentativa aia de omor, că pe Marinel nici acum nu l-au găsit, a dispărut de șase zile, „poate o fi cu vreo fată!“, dar are telefonul închis, precis că l-a luat cineva care îi vrea răul și nu pot să sune la poliție pentru „că tac-su abia a ieșit din pîrnaie și iar s-a apucat de alte alea… că nu poate să stea și el locului, la casa lui“. Mai sînt și adolescenți care se pipăie și se înghiontesc, se pun unii peste alții pe scaune și-și spun cuvinte de amor: „Balerina mea, balerina mea… băga-mi-aș p… în gura ta!“

Tramvaiul 16 oprește mai întîi la Lacul Tei, aici chiar în stație e o mică cîrciumă de drojdieri unde alături de steagul României flutură steagul Americii, apoi părăsește cartierul de blocuri și o ia pe Șoseaua Petricani, ai senzația că a ieșit din oraș, merge pe șinele lui printr-un crîng desfrunzit, se hurducăie, în stînga se vede lacul, cîteva raze meschine de soare pătrund prin geamurile murdare, conversațiile lîncezesc sau încetează, e o senzație de călătorie spre capătul lumii, pe lîngă roata cea mare din parc, veșnic încremenită, ca un ochi rotund și imens care te vede, fără să te judece.

Țiganii coboară în cîrduri la stația Ștrandul Tei – o mahala se întinde în dreapta pînă departe, de la curți pline de gunoaie la case la roșu pe care scrie „De vînzare, cinci camere, 195.000 de euro“, în zare sclipește lacul. Tramvaiul își continuă traseul, conversațiile și necazurile celor care tocmai l-au părăsit încă adastă în cele două vagoane ca un fum subțire de țigară, pînă cînd dispar de tot. Se simte doar o ușoară melancolie. În zare se văd deja blocurile de beton și sticlă, un nou semn al civilizației. Tramvaiul 16 e aproape gol, doar cîțiva corporatiști rătăciți care și-au lăsat mașinile în service și deja au sunat că vor întîrzia la serviciu. Trebuie să cobor la stația Șoseaua Fabrica de Glucoză, acolo unde autostrada vine peste noi, cu buldozere și valuri de pămînt, peste toți oamenii ce muncesc în Pipera. Însă pînă acolo mă bucur de liniștea întreruptă doar de țăcănitul ritmic al roților și-mi doresc ca tramvaiul 16 să iasă de pe șine și să o ia aiurea pe cîmpuri, să gonească pe autostradă cu 150 de kilometri la oră, să străbată munții și țara, să treacă de graniță și să ajungă poate pînă la Viena sau în altă parte, și mai la vest, să nu se mai întoarcă niciodată în bucla cuminte de la Sfîntu Gheorghe, alături de fratele lui, 21. Pentru că poate și pentru că are un suflet.