1987, martie. Eram în clasa a III a, proaspătă comandantă de de­ta­șament și cu multe res­pon­sa­bi­lități specifice, cînd secretara de partid a școlii, tovarășa Poștărița, ne-a strîns în hol și ne-a zis: „Elevi! Vom avea în curînd o acțiune pionierească importantă pentru școala noastră, care a fost aleasă dintre multe alte școli din Capitală să participe, cu mîndrie. Cei care sînt la cercul de balet și la cel de gimnastică, de la Casa Pionierilor, să treacă în dreapta!“ Mai multe fete slăbuțe, serafice, s-au îngrămădit în dreapta. Grupul lor, total inconsistent, a dezamăgit-o pe tovarășa Poștărița. „Să treacă și cei de la dansuri populare și sportive!“ Au venit cîteva fete mai masive, dar și cîțiva băieți. „Să li se alăture și toți comandanții de detașamente și de grupe, chiar dacă nu sînt la cercuri!“ Am făcut un pas în dreapta, deja grupul nostru se îngroșase, ne întrebam cu toții ce ni se pregătește. „Copiii care participă la acțiune vor fi scutiți trei zile de la școală!“ – a mai zis tovarășa Poștărița. „Ura! Ura!“ – a exclamat grupul nostru, mai mult ca să le facem în ciudă celor care rămăseseră în stînga, unii dintre ei erau și ei la cercuri – la aeromodelism sau la șah, dar se pare că nimeni nu avea nevoie de ei.

Ne-au luat cu autocarele de la școală și ne-au dus „pe traseu“. Eu am nimerit undeva aproape de Piața Unirii, „la fîntîni“ – tocmai fusese inaugurat Centrul Civic. Ni s-a explicat încă din prima zi că pe acolo vor trece cu mașina tovarășul Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu, și chiar dacă nu vor trece – asta am surprins într-o discuție dintre o tovarășă instructoare și un tovarăș în costum, probabil un securist –, oricum vor veni să ne filmeze „de undeva, de sus“ cei de la Televiziunea Română pentru emisiunea Lumea copiilor. Timp de trei zile, ne-am pregătit temeinic, între orele 8 dimineața și 17. Fetele de la balet și de la gimnastică au primit niște costume kitsch – ceva cu colanți albi și cu un soi de mantie, tot albă – și i-au urcat pe ghizdurile fîntînilor, unde li „s-a predat“ un soi de coregrafie. Noi, ceilalți – comandații de detașament și de grupă, îmbrăcați în pioneri –, am rămas de margine, de-a lungul străzii, și am învățat niște mișcări ample cu mîinile, ba le ridicam deasupra capului, ba le coboram „în coroniță“. În fața noastră, cam la douăzeci de metri, era o instructoare care ne învăța ce să facem – și unu, și doi, și trei, și patru. Aceste indicații le am auzit vreme de două zile. Nu erau mai mult de 10 grade și, în cămașa de pionier, mi-era frig, pînă și cravata de care eram oarecum mîndră se pleoștise, cît despre șnurul cel auriu de comandantă, căpătase o paloare cenușie. La un moment dat, aveam voie să mergem la niște camioane unde primeam ceva de mîncare, nu mai țin minte ce. Știu doar că în ultima zi, după ce totul s-a terminat, am primit sticle de Pepsi. Și tot în ultima zi, am aflat că „tovarășul“ nu mai trece pe acolo, s-a răzgîndit, în schimb Televiziunea Română era prezentă ca să filmeze performance-ul nostru. S-a difuzat două săptămîni mai tîrziu – m-am uitat la Lumea copiilor și am văzut sute de copii executînd acele mișcări identice. Desigur, nu m-am văzut și pe mine, însă am fost acolo, nu-i așa? Tovarășa Poștărița ne-a recompensat pe cei care au participat la acțiune cu o excursie de o zi. Ciudat este că eu, care îmi amintesc în detaliu toată copilăria mea comunistă, nu-mi amintesc nimic despre acea excursie. Este ca și cum aș fi vrut să o șterg în mod voit din memorie, să nu mai am de-a face cu ea. De altfel, și „acțiunea pionierească“ în sine mi o amintesc destul de vag, însă mi-a explodat pur și simplu în minte atunci cînd am văzut imaginile de la „Simfonia lalelelor“ de la Pitești. M-am gîndit la toți copiii aceia și la tot ridicolul situației. Oare cum își vor aminti, peste ani, copiii de astăzi din Pitești toată această poveste? Mie, uneia, mi-e rușine de ce mi s-a întîmplat în 1987, oare le va fi rușine și lor? Și nu mă refer la fetița de trei ani care s-a dat peste cap în fața unei doamne prim-ministru, la vîrsta aceea nu prea există memorie, mă gîndesc la copiii de 10-12 ani care încep să aibă o conștiință și un simț al ridicolului. Sînt convinsă că au fost „scutiți“ cel puțin trei zile de la școală, că au fost antrenați și dresați, că li s-a spus, ca și nouă, de altfel, că vor veni persoane importante, printre care și prim-ministrul României, ca să asiste la spectacolul lor. Li s-a spus să nu se facă de rîs și să dea tot ce au mai bun. Ceea ce li s-a întîmplat copiilor de la Pitești, fără ca ei s-o știe și pentru care sînt de vină, în primul rînd, cei care i-au angrenat în toată această manifestație „omagială“ – aceste tovarășe Poștărițe ale vremurilor noastre – este o traumă. Este un sluj în fața unor autorități, o încercare jalnică de a fi niște saltimbanci care să-i încînte și care, la un mod educațional, lezează demnitatea umană. Acești copii care au mărșăluit veseli – pentru că sînt copii! – prin fața dnei Dăncilă vor deveni, fără doar și poate, niște adulți obedienți, calpi, tăcuți, ceea ce se cere în orice regim totalitar.

Am crezut că vremurile pe care le-am trăit eu, chiar la o limită a lor, nu se vor mai întoarce niciodată. Dar se pare că noi, ceilalți, ne-am construit un bulă de normalitate, extrem de fragilă și, de fapt, inconsistentă – la fel ca grupul balerinelor pe care tovarășa Poștărița încerca să-l identifice –, iar bula aceasta începe să se spargă. Nu ne mai rămîn decît „fuga“ și reinventarea noastră în țări mai normale, la 40-50 de ani (în acest sens puteți căuta articolul foarte bun al Ralucăi Feher, din Vice, care vă poate da niște ponturi).

Voi încheia, aproape în același ton, cu poezia scrisă de ministrul Educației, Valentin Popa, cu ocazia împlinirii a 105 ani de la înființarea ASE: „Se cuvine, dragi prieteni / Ca la ceas aniversar / Să-i cinstim pe aceia care / La ASE fost-au făurari. / Pe acei ce-au pus sămînța, / Și au tras din greu cu spor. (…) Pe toți ce-am împins ștacheta / Spre înalturi, către zări / Ca ASE-ul să răspundă / Miilor de provocări / Care-au îmbinat tradiții / C-un învățămînt modern / Ducînd faima Academiei / Și intern, dar și extern. / Lor, a noastră admirație / Și nu știu dacă contează / Ci că toate se-mplini-vor / Dacă un Popă le urează“.

De ani întregi, eu și colegii mei, scriitori, mergem prin școli și facem ateliere de scriere cu copii, alături de niște profesori deschiși și creativi. Aceste demersuri n-au fost nicio­dată finanțate și nici măcar promovate de Ministerul Educației. Sînt mai degrabă acțiuni private sau de voluntariat. Oare cum vom reuși noi, o mînă de oameni, în această viață, să le explicăm copiilor cum să nu se exprime într-un limbaj de lemn, din moment ce însuși ministrul Educației le dă acest exemplu? Oare cum putem noi să le vorbim copiilor despre demnitate și democrație, din moment ce alți copii, asemeni lor, le arată noilor guvernanți „talentele“, iar orice directivă venită la școală poate să-i aducă în situația de a face tumbe și a spune poezii în fața doamnelor Dan și Dăncilă? Ce viitor mai au acești copii?