Nu v-am spus-o pe asta? Și luați din Boston, și luați din București. Bot. Bot. Bot. Așa am făcut: i-am luat de nojițe și i-am dus la cizmar. Șapte perechi. Cizmarul a zis, s-a crucit, a murit de rîs. Toate perechile aveau același defect. Loviți în bot. Bot. Bot. Cum oi fi reușit, mă întreb și eu. Eu. Eu. Eu. Cu unii am căzut pe linia de tramvai. O mașină a oprit să nu mă facă pilaf. Eram mîndru de pantofii mei maro, am avut curaj să port maro. În mahalaua mea, maro era culoare de mediocru. A trebuit să treacă 50 de ani ca să-mi văd lungul nasului. Și mîndru de ei, mă lovesc în botul lor pe linia de tramvai. Gata și ăștia! Uite aici al valsul The Second Dance al lui Șostakovici.

De ce? Fiindcă așa m-am ridicat de jos. Cu furie și chef de dans. Ca și cum n-ar fi fost nimic. Dar fusese, omorîsem 50 de euro și cizmarul mi-a mai cerut 50 ca să-i repare. Deci, vals! Il Gattopardo. Sau Natasha and Andrei’s Waltz: War and Peace.

Ideea de a merge pur și simplu n-am învățat-o niciodată. Nimeni nu mi-a zis cum să fac. Și de aia cad, mă împiedic, fac pe cocoșul. Sau ca-n „The Lonely Goat­herd“ din Sound Of Music.

Așa am prăduit șapte bucăți pantofi. Am zis că așa ceva e greu de înghițit. Nu pot prelungi la nesfîrșit cumpăratul-lovitul și că e musai să revizuiesc pantofiada, să mă pedepsesc. Așa i-am dus la cizmar. Așa m-am dus mai departe. Pedeapsa e să-i port. 800 de lei m-au costat. Cît trei perechi noi, dacă nu-i iau din Obor. Uite, na! Siropos. De călcat: Alan Walker – Faded.

Foto: wikipedia