Nu am avut niciodată o relație decentă, măcar, cu timpul. Ori l-am întins ca pe un chewing gum dezgustător, scos din gură de plictiseală, ori l-am trăit pe repede-nainte, hăpăindu-l ca pe un covrig prea mare pentru o pauză prea scurtă. N-am găsit mai niciodată calea de mijloc rațională și echilibrată, prin care să-l trăiesc molcom, fără pericolul de-a adormi pe parcurs, dar și fără cel de a mă îneca ingurgitîndu-l.

De pildă, cînd eram la școală, prin clasele mici, dar și mai tîrziu, nu eram în stare să învăț egal o lecție, să-i sistematizez conținutul în așa fel încît să rețin ideile importante din tot ce sta scris acolo. Nu. Adăstam indefinit la introducere, pe care o aprofundam excesiv, precum și pe prima parte a cuprinsului propriu-zis, după care, evident, nu mai aveam timp de restul lecției – pe care, în cel mai bun caz, îl fușeream. La matematică, îmi plăceau, pînă la un anumit nivel, problemele: mă aplecam asupra lor pînă le dădeam de capăt, dar nu aveam răbdare să ajung la rezultatul final, să fac toate calculele…

De asemenea, de cînd mă știu, nu puteam suporta, aproape fizic, ideea că lucrurile bune se termină, și ele, ca toate celelalte. De la prăjitura care îmi plăcea (de pildă, joffre-ul, care chiar era foarte mic), trecînd prin filme, piese de teatru, cîntece, cărți și pînă la petreceri, vacanțe, relații – nu puteam accepta că au limite clare. Că nu cantitatea lor contează, ci tocmai picătura de gust și bucurie pe care trebuia să fii capabil s-o simți în puținătatea și precaritatea ei. Numai că eu, una, mult timp, nu am putut concepe că există picături și nu șuvoaie de fericire, momente și nu zile, săptămîni, luni, puncte și nu linii. Pe scurt, la orice sfîrșit, fie că era vorba de un film care-mi plăcea (și care pe atunci nu putea fi pus din nou pe laptop), fie de o carte pe care o terminasem și de ale cărei personaje mă atașasem prea mult (și, da, aș fi putut s-o reîncep, dar știam că mai sînt și altele de citit), fie de o vacanță care tocmai se terminase, făceam o dramă și mă certam cu timpul.

E adevărat că, după ani, consumismul și tehnologia au făcut posibilă prelungirea aproape infinită a acelor „momente dulci“ pe care timpurile mai fruste ale copilăriei noastre ni le ofereau drept unilaterale. Dar repetiția și excesul lor (fie că e vorba de mîncatul a nenumărate joffre, de privitul aceluiași film de 30 de ori sau de sărbătorirea Crăciunului tot anul, ori măcar din octombrie pînă-n februarie) s-au dovedit nu prea prielnice bunei noastre funcționări fizice și mintale. Au existat și există oameni care practică extinderea lor nelimitată, dar ce fac ei poate fi catalogat, în mare măsură, drept dependență – fie că e de mîncare, de alcool, de seriale ori jocuri pe computer.

De asemenea, dacă te arăți prea indulgent cu timpul tău, lăsîndu-te în voia unei vacanțe perpetue, riști să cazi în depresie: fericirea devenită rutină și obligativitatea poate cădea greu. Dacă, totuși, ai vacanțe limitate și după aceea te întorci cuminte la viața de toate zilele, de care nu ești prea mulțumit, diferența dintre cele două categorii de timp poate fi, și ea, insuportabilă: preaplinul vacanței versus cenușiul cotidian (atunci cînd acesta chiar e cenușiu). Viața de toate zilele poate deveni interesantă uneori, cînd ai cîte un interes, urmărești sau cercetezi ceva cu pasiune, creezi. Dacă nu e așa – și, de fapt, nu poate fi mereu așa –, timpul tinde, iarăși, să se lăbărțeze și să te înghită lacom și placid.

Cînd ești îndrăgostit, sigur că timpul trece alert: ești mereu cu simțurile ciulite la obiectul dorinței, pe care nu vrei decît să-l devorezi, cu cît mai mare poftă și patimă. Problema e că, din timpul ăsta dement al pasiunii, te trezești, într-o dimineață geroasă de iarnă, că l-ai consumat pe celălalt și că, deodată, vîrtejul devine iarăși mlaștină, doar că în doi.

Cînd îți crești copilul, timpul te trăiește pe tine. E timpul miraculos și formidabil al devenirii lui, cel în care ți se dă o a doua șansă să iei, practic, totul de capăt, să vezi lumea prin ochii lui mult mai deschiși și mai minunați de ce văd în jurul lor decît ai tăi. Iar timpul ăsta al lui, împrumutat, ca o mare favoare, ai dreptul să-l frămînți într-o realitate mitică și magică. Și ești fericit așa, deși nici aici nu-i ușor, pentru că, pe parcurs, renunți la propriul tău timp.

După ce crește copilul și ieși, cu un pocnet, din realitatea ta feerică, descoperi că, de fapt, nu ai renunțat la timpul tău. L-ai trăit și pe el, doar că nu ai simțit, el te-a trăit pe tine și te-a adus cam la punctul în care era Făt Frumos din Tinerețe fără bătrînețe. Poate, totuși, nu chiar acolo. Și poate, dacă reușești să supraviețuiești momentului, vei învăța să-ți creezi un timp al tău ca un scut, ca o aură care te-nconjoară mereu, o medie între puncte și linii, de care să te bucuri fără să te plictisești.

Foto: wikimedia commons