Nu toate drumurile sînt la fel de idilice sau de lipsite de evenimente precum cel cu bicicleta (despre care tocmai am scris). Uneori, lucrurile nu se leagă deloc și strada, în loc să fie prietenoasă, devine apăsătoare. Alteori, în locul fluxului liniștit, pe drum ți se întîmplă mereu ceva neșteptat.

De pildă, într-o seară, îmi vedeam de drumul obișnuit pe străduțele cu case dintre Romană și Rosetti. Dintr-una din casele de cele mai multe ori frumoase de pe acolo iese demn, dar rapid, un domn în pijama. Dacă mai țin minte bine, pijamaua era albă cu imprimeuri mici. Domnul era în vîrstă și părea respectabil (ce o mai fi însemnînd asta). Cu pijamaua lui fancy cu tot, s-a urcat tacticos în mașină, a închis portiera și dus a fost. Poate avea o treabă urgentă. Poate era urmărit, ca n filme, și a trebuit să fugă cu ce avea pe el. Poate îl apucase același dor de ducă ce mă apucă pe mine cînd îmi iau bicicleta. Sau poate pur și simplu, lăsînd toată poezia deoparte, plecase să-și cumpere ceva.

Într-o altă azi, trebuia să cumpăr niște cadouri pentru oameni din străinătate: ceva care să fie „tradițional, sau „național“ fără să fie neapărat kitsch. Și niște cărți despre România și spiritul ei (dacă o exista așa ceva), care să nu fie nici prea docte, nici prea convenționale. Așa că m-am dus la Cărturești Carusel, pentru că era la îndemînă, îmi place să intru acolo de fiecare dată și e aproape de alte posibile surse de artizanat (da, știu, ­kitsch). Am intrat, am urcat. Și m-am trezit lîngă un domn subțire, cu păr negru și lung, cu barbă și ochelari. Care avea o chitară și cînta „Ticket to Ride“. Cînd voiam să mai iau cîte o carte din raft, domnul respectiv își lărgea spațiul dedicat mișcării scenice și venea tot mai aproape de mine, executînd niște piruete agile. Cînta frumos și se mișca decent, așa că am întrebat-o pe fata de lîngă mine, care filma cu telefonul, cine e. De fapt, cine sînt, pentru că, dacă te uitai cu adevărat în jurul tău, vedeai că la fiecare balcon, ba chiar și jos, era cîte un domn cu cîte un instrument care cînta. Nimerisem în plin concert Robin and the Backstabbers.

Într-o altă zi, în metrou, am asistat la niște scene ce mi s-au părut uluitoare. Deși, în mod normal (raportat la ce normalitate?), nu ar fi trebuit să mi se pară. O femeie tînără cu copil mic s-a urcat în vagonul în care stăteam și eu. Imediat, un tînăr cu barbă a și sărit să-i dea locul, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. A făcut totul cu zîmbetul pe buze. La nici cinci minute după aceea, în același vagon, cred că o domnișoară s-a ridicat la fel de fără farafastîcuri și de grațios și a lăsat-o să stea în locul ei pe o doamnă mai în vîrstă. Eu am rămas înmărmurită pe scaunul meu de vizavi. Nu mai simțisem așa ceva în aer de… de fapt, niciodată.

E adevărat că spiritul civic poate fi, uneori, și obositor. Într-o altă zi, am plecat, cu aceeași bicicletă, spre parc. Numai că de data asta nimic nu se lega. Bicicleta părea că merge, cel puțin eu înaintam pe ea, dar oamenii din jur se uitau fix și, mi se părea mie, urît la mine. Deodată păream să fiu centrul atenției, dar într-un mod negativ. Am surprins un cuplu șușotind de pe margine în spate și mi-am adus aminte de povestea mamei mele și a prietenei ei în drum spre Cîmpulung Muscel: mai toate mașinile care treceau pe lîngă ele le făceau semne și ele credeau că se întîmplă asta pentru că erau zburlite la păr. De fapt, din motor ieșea fum, mai aveau puțin și luau foc.

În ce mă privește, am continuat să înaintez cu bicicleta mea. La un moment dat, aproape că a sărit în fața mea un domn precipitat. Era un biciclist serios, pro­fe­sionist, cu cască și bicicletă adevărată, care mergea pe carosabil. Departe de amatorismul meu. Mi-a spus: „Am venit tocmai de pe partea cealaltă după dvs. ca să vă spun că aveți pană“. „Mulțumesc!“, i-am răspuns eu. După care, părîndu-mi-se că se uită cumva critic și disprețuitor la mine și la nepriceperea mea, am ținut parcă să mă scuz, în timp ce mă urcam înapoi pe bicicletă: „Acum trebuie să ajung undeva cu ea ca s-o repar, nu?“

Pe tot drumul de întoarcere spre casă m-am simțit mizerabil. Lumea se prăbușise cu susul în jos, deși bicicleta, biata, înainta și așa, cu pana ei cu tot. În postura asta de failure, de victimă, să zicem, a propriei nepriceperi, mi se părea că toți se uită cu dispreț la mine (ceea ce, desigur, era departe de adevăr, pentru că celor mai mulți puțin le păsa de mine și habar n-aveau că exist).

Am ajuns cu chiu, cu vai acasă. Am reparat bicicleta cîteva zile mai tîrziu. M-am întors cu aceeași bicicletă în blocul meu fără lift și am început s-o urc încet pe scări pînă la etajul meu. O doamnă în vîrstă și foarte subțire din bloc s-a oprit să mă întrebe dacă nu poate să mă ajute. Apoi a apărut și fiica ei, la fel de subțire, și a început să-mi explice cum ar trebui s-o duc mai ușor. Am tăcut și mi-am urnit mai departe bicicleta, treaptă cu treaptă, agale, dar hotărît. Uneori, singurele soluții sînt doar singurătatea și tăcerea.