Subtila iradiere a casei

Publicat în Dilema Veche nr. 388 din 21-27 iulie 2011
Subtila iradiere a casei jpeg

Două momente din vremea facultăţii îmi par, astăzi mai mult ca atunci, grăitoare pentru locuirea între arhitecturi. 

Cel dintîi este legat de releveul de la Muzeul Satului. Proiectul cu care începea pe atunci anul întîi la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti. Ce înseamnă de fapt acest „releveu“? Pentru început, echipele de studenţi iau în primire cîte o gospodărie „tradiţională“ din Muzeu. O măsoară pe toate feţele. Sînt creionate detaliile considerate a fi semnificative, sînt schiţate motivele decorative, ciopliturile, chertările şi îmbinările. Rezultatul final se referă la o suită de planşe care vor prezenta grafic, precum oricare alt proiect de arhitectură, planurile, secţiunile, detaliile şi perspectivele obiectului „disecat“. Aşadar, cel dintîi pas prin poarta întredeschisă a facultăţii îl punea pe proaspătul student într-o situaţie specială a practicii de arhitectură – spaţiul exista impunîndu-se doar explicitarea sa grafică după regulile precise ale unui limbaj tehnic. 

Cel de-al doilea moment care îmi vine în minte şi care acum, la o distanţă de cîţiva ani de la terminarea facultăţii, se cuplează semnificativ cu primul, avînd meritul incontestabil al închiderii sale într-un soi de tîlc, se referă tot la un releveu. De data aceasta, anul IV. Decorul aerisit şi înverzit al Muzeului Satului fusese înlocuit cu o clădire ce urma a fi demolată în cursul următoarelor zile. Aşadar, nici alei şerpuite pe sub coroane înverzite de arbori, nici case cuminţi, cu grijă aşezate îndărătul plăcuţelor explicative. În schimb, ziduri proaspăt dezvelite de mobilier, găuri acolo unde pînă nu de mult se închideau ferestre şi uşi, pardoseli rupte de manevrele, acum indiferente, ale muncitorilor, şi praf, mult praf... 

De data aceasta, releveul echivala cu o grăbită autopsie a casei, înainte de a fi sfărîmată pentru o recuperare imobiliară a terenului. Dacă scopul demersului va fi fost acela de a păstra, măcar documentar, statura structurii condamnate, ori reprezenta, din nou, un simplu exerciţiu de facultate nu are importanţă. Ceea ce are sens, însă, se referă la devenirea casei (indiferent de funcţiunea sa – publică ori privată; indiferent de amplitudinea sa – de la arhitectura neutră a străzii pînă la arhitectura de reprezentare; indiferent de situarea cronologică sau stilistică). 

În Muzeul Satului avem de-a face cu o arhitectură specială. Indiscutabil pitorească, potrivită destinaţie turistică de weekend sau atunci cînd vrem să schiţăm o imagine cu noimă în faţa unor vizitatori şi, iată, bun obiect de studiu pentru proaspeţii studenţi de la Arhitectură. O arhitectură constantă ca imagine, încremenită însă în propria-i expunere. Desfăcută din contextul originar şi remontată sub un bol de sticlă, etichetată, măsurată şi argumentată. Este o arhitectură selectată pentru a reprezenta, nicidecum pentru a funcţiona. Propria-i devenire încetează tocmai în momentul conştientizării propriei reprezentativităţi. 

Eventualele „erori“, precum deformarea în timp a lemnului ori deteriorarea tencuielii, sînt prompt reparate. Aşa şi trebuie, chiar dacă astfel casa ajunge să cunoască o aparentă tinereţe fără bătrîneţe, în fapt, o perpetuă fardare a unui chip lipsit de propriile „riduri de expresie“... 

De cealaltă parte – arhitectura expusă, casa din afara muzeului. Este cea care poate fi şi, de cele mai multe ori, chiar este modificată de beneficiari, arhitecţi, meşteri ori zilieri angajaţi la întîmplare, arhitectura modificată pentru a face faţă teribilelor cutremure prevestite ori prognozate, alterată deja de cutremurele trecute, de scurgerea timpului, îmbătrînirea materialului ori poluare... Este o arhitectură care devine. 

Nu mă voi referi în aceste rînduri la construcţia abia terminată şi deja înscenată pe paginile revistelor de arhitectură, înainte ca ordinea şi curăţenia liniilor ori detaliilor să fi fost „parazitate“ cu semnele locuirii. Mă voi referi însă la arhitectura „parazitată“, arhitectura lăsată să existe. Aceasta este arhitectura condamnată la deferenţă. Cine nu a trecut, măcar o dată în viaţă, pe lîngă o clădire în curs de a fi demolată? Abandonată de foştii proprietari, acum incomodă şi străină în propriul său spaţiu, devenită subit motiv de disconfort vizual, cu golurile văduvite de uşi şi ferestre. Urme prăfuite de tablouri pe tencuiala încăperilor, pardoseală şi trepte zgîriate, tocite de trecerea atîtor paşi, o grămadă de moloz acolo unde pînă nu de mult fusese soba din teracotă (cu grijă „salvată“ şi evacuată, probabil pentru a fi remontată altundeva), cabluri electrice inutil atîrnînd din tavane... Privind toate aceste semne ale vieţii ce va fi fost îndărătul zidurilor, dar şi împrejurul lor, se poate uşor înţelege cum trăiau foştii locatari, dacă erau tineri sau vîrstnici, pasionaţi de artă, de lectură sau de muzica clasică... Parte din viaţa lor a iradiat substanţa arhitecturii. Avem de-a face cu o subtilă structură a casei care ajunge să dubleze şi să se insereze în chiar substanţa zidurilor. Imposibil de proiectat de către arhitect, nu-i aparţine acestuia. Este indiferentă la datele cuprinse în proiectul iniţial de arhitectură – nu mai este suficientă enumerarea materialelor, a cantităţilor de tot felul, a suprafeţelor ori indicilor urbanistici. În schimb, aparţine contextului din care clădirea face parte, context aducînd laolaltă oameni şi destine, calamităţi naturale şi răbufniri sociale, decizii urbanistice şi progres tehnologic, momente de graţie laolaltă cu momente de cumpănă... Această structură iradiată poate, la un moment dat, fie să garanteze dăinuirea clădirii, fie să o continue într-un alt tip de existenţă. 

Pentru cea dintîi categorie sînt martore acele case care, deşi nereprezentînd repere arhitecturale ori urbanistice de referinţă, se constituie drept referinţe tocmai datorită acelei structuri compuse din „urmele“ vremurilor, ale momentelor şi întîmplărilor cu semnificaţie. Casa în sine nu mai contează ca subiect de arhitectură cît contează ca martor. Cîteodată o observăm mulţumită plăcuţelor montate pe faţade, puţin peste nivelul ochilor – „Aici a locuit scriitorul/actorul/academicianul/ compozitorul...“ sau „Aici a avut loc semnarea cutărui document în anul...“. Alteori o observăm datorită „cicatricilor“ pe care le expune: urme de gloanţe rătăcite în vremea unei revoluţii oarecare, înscrisuri cu vopsea din vremea unei manifestaţii oarecare în piaţa unei universităţi oarecare... Alteori nici nu ne mai oprim pentru a o observa. Structura aceasta difuză ajunge, din rezultat al locuirii, justificare a existenţei casei. În cea de-a doua categorie îşi au locul acele clădiri care vor fi fost cîndva. Dacă acea structură iradiată va fi fost una consistentă, atunci va continua să existe şi după eliminarea suportului, în chiar acelaşi spaţiu. Rămîne unica formă de existenţă a casei! Trecerea aceasta într-un alt chip al existenţei întru absenţă acoperă întreaga paletă, de la amintitele plăcuţe explicative („În acest loc se afla casa care a găzduit...“ sau „Pe amplasamentul acestei construcţii se afla sediul ziarului...“) pînă la situaţia în care reedificarea în acelaşi loc este obligată să reia ori să păstreze măcar parte a defunctului edificiu (cazul acelui hotel de pe Calea Victoriei ridicat pe locul vechiului Teatru Naţional ori sediul Uniunii Arhitecţilor înălţîndu-se dintre/între zidurile fostului sediu al Direcţiei a V-a a Securităţii, sediu ars în evenimentele din Decembrie ’89). 

Astfel, atunci cînd se decide demolarea unei clădiri subit considerate a fi de prisos ori atunci cînd aceasta ajunge să fie negociată şi transferată pe piaţa imobiliară, alături de structura concretă, alături de descrierile cuprinzînd numărul de camere, de caturi, locaţia şi suprafaţa, costurile şi oportunităţile, această structură a sa, amprentată şi amprentabilă, este prezentă, chiar dacă mai mereu ignorată. Sper că dublul exerciţiu studenţesc amintit la începutul acestui text să fi fost perpetuat. De la „machetele“ din Muzeul Satului, intacte şi indiferente, parcă ieri edificate şi nicicînd locuite, pînă la experienţa parcurgerii unei clădiri purtîndu-şi propriile „riduri de expresie“ – iată o potrivită parabolă a arhitecturii. O parabolă urmărind trecerea şi transformarea arhitecturii, o parabolă în care arhitectura nu este blocată prin proiectul aseptic de pe hîrtia albă, cîtă vreme acesta reprezintă doar o predispoziţie. Ieşită de pe planşeta arhitectului, arhitectura aparţine tuturor celor intrînd în contact cu ea, locuind-o, amprentînd-o, admirînd-o sau detestînd-o. Responsabilitatea în aceeaşi măsură... 

Nu în ultimul rînd, exerciţiul poate reprezenta şi un binevenit moment de răgaz în contagioasa vervă a demolării indiferente şi rapide a caselor, pentru a le înlocui cu proiecte.

Horia Dinulescu este arhitect.

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.