Tăcerea prin piață e bună. Tac și privesc prin piață, fiindcă altfel sînt furat. Cum deschid gura, cum mă ia valul. Comersanții rar tac. Cînd leagă încă un mărar, cînd taie un tarhon de cioate. De obicei, vorbesc. Laudă marfa sau vorbesc de-ale lor. Piața înseamnă larmă. Popor, veți spune – nu, este larma poveștilor. Este larma oamenilor care vorbesc fiind în tranzit, a norocului trecător, este larma banului făcut în ore, în ani. Și tăceam în piață, fiindcă voiam să aud și să adulmec aromele ierburilor, verdețurilor. Da, au apărut chiar căpșunile trufanda. Cum s-a întîmplat? S-a întîmplat la 20-30 de lei kilu’. Și mă opresc eu la tarhon, că scria că-i tarhon cu mentă. Și-mi zic: ce bine, uite, iau din amîndouă, că nu-mi trebuie mie mult. Și mă tot uit la legătură. Nu e mentă. Cucoana mă vede și mă întreabă ce-i. Tac, cum mi-e felul. Apoi întreb de ce nu e și mentă în chită. Nu-i, cum să fie? Scrie doar fiindcă n-am avut timp de dimineață să scriu separat. Scrie. Dar e doar tarhon. Și dacă e tarhon, eu nu păcălesc. Și tac, iar. Dar ea îmi luase limba la plimbare. Uite, nu vrei ștevie? De unde pînă unde? Și nu tace. Mă uit uimit la frunzele de ștevie. Mari cît chiparoasele. Trei la 5 lei. Zic da, uimit de mărime. Și zice: nu-i destul. Mai ia că nu-i destul. Nu vorbesc, nu intru în polemici cordiale. Tac. Bag în sacoșă și tac. E destul. Dar comersanta avea limbariță, că cică nu mi-ajunge. Tac. Mi-ajunge de două porții. Tac. Cum vreți. E bun cu spanac. Luați și spanac. Plec. Tac. Ștevia e acolo în sacoșă. Vorbăreață. Turuie că-i singură. Și atunci știu de-o lipie. I-o iau. Și tace. 6 lei.