Avem la îndemînă tot ce ne trebuie pentru a le oferi copiilor noștri o copilărie fericită: sute de cărți de parenting, mii de sfaturi pedagogice, zeci de mii de jucării, training-uri, visuri verosimile, promisiuni care pot fi duse la bun sfîrșit, bone și menajere, excursii de vis, planuri de carieră de la vîrste fragede, consiliere în dezvoltare personală de la primii ani de grădiniță etc. Pe scurt, tot ceea ce noi nu am avut, iar ei pot să aibă. Toate desenează cu precizie milimetrică gesturile și cuvintele la îndemîna unor părinți de copii fericiți. Dar nu și contururile și culorile unei copilării cu adevărat fericite. Dacă mi s-ar cere să livrez un model, un răspuns la întrebarea „Cum aș vrea să își aducă aminte fiul sau fiica mea de anii copilăriei?“, primul text care mi-ar veni în minte ar fi unul de dinaintea „rețetelor“:

„Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părinteascã din Humulești, la stîlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mîțele jucîndu se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam cînd începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații și surorile îmi erau sănătoși, și casa ne era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! (…) Ce-i pasă copilului cînd mama și tata se gîndesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mîine, sau că-i frămîntă alte gînduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe bățul său, gîndește că se află călare pe un cal de cei mai strașnici, pe care aleargă, cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul, și răcnește la el din toată inima, de-ți ia auzul; și de cade jos, crede că l-a trîntit calul, și pe băț își descărca mînia în toată puterea cuvîntului… (…) Cînd mama nu mai putea de obosită și se lăsa cîte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieții, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Cînd venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, înghețat de frig și plin de promoroacă, noi îl speriam sărindu-i în spate pe întuneric. Și el, cît era de ostenit, ne prindea cîte pe unul, ca la «baba-oarba», ne ridica în grindă, zicînd: «’tîta mare!» și ne săruta mereu pe fiecare.

– Încă te uiți la ei, bărbate, zicea mama, și le dai paiale! Așă-i?… Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteți! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lîngă casă de răul vostru. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceți otrocol prin cele mîțe și dați la om ca cîinii prin băț. Ăra! d-apoi aveți la știință că vă prea întreceți cu dedeochiul! Acuș iau varga din coardă și vă croiesc de vă merg petecele!

– Ia lasă-i și tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură și ei de venirea mea, zicea tata, dîndu-ne huța. Ce le pasă? Lemne la trunchi sînt; slănină și făină în pod este de-a volna; brînză în putină, asemene; curechi în poloboc, slavă Domnului! Numai de-ar fi sănătoși să mănînce și să se joace acum, cît îs mititei; că le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta. Ș-apoi nu știi că este-o vorbă: «Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească…»“

La drept vorbind, nimic nu e „în regulă“, nimic nu e „ca la cartea de pedagogie“ în amintirile lui Creangă: mama se supăra zile în-tregi pe copiii ei, îi amenința cu bătaia, le dădea a înțelege că au dezamăgit-o, tatăl era plecat mai toată ziua, își contraria soția, alintîndu-i pe cei mici, și se cam codea să-și dea copiii la învățătură. Fiul cel mare avea grijă de frații mai mici, dar și de gospodărie, iar timpul de joacă era pe sponci. Copilăria într-un sat din Moldova începutului de secol XIX nu putea fi prea ușoară: boli, lipsuri, școli puține și meschine, drumuri proaste, trai de azi pe mîine, cale lungă pînă la un viitor fără griji. Dar povestirile lui Creangă despre acele timpuri nu dau mărturie despre nici o greutate, despre nici o tristețe, doar despre bucuria de a fi copilul părinților săi și al acelor vremuri. Cum le-a reușit Smarandei și lui Ștefan – oameni simpli, fără carte – acest miracol? Cum au făcut să crească un copil vesel, într-o lume necăjită?

Nu cred că cei doi erau modele de pedagogi. Nici pe departe. (Mă bucur, alături de întreaga lume civilizată, că pedeapsa fizică a dispărut din școlile și din familiile sănătoase.) Dar cumva, într-un fel anume, au dat lumii un tip de adult care-și amintește că a fost un copil fericit. Iar asta nu-i puțin. Nu e cazul să alunecăm în idilă și paseism. Dar merită să cădem puțin pe gînduri… 

Maria Iordănescu este psiholog.