În urmă cu vreo zece ani, cînd am ajuns pentru prima dată în Ti­mi­șoara, m-a surprins normalitatea (și lejeritatea) străzii, atmosfera aceea de tihnită de a good place to live. M-am bucurat să văd în centru, mai ales în zilele de week-end, la terasele și restaurantele care nu apăruseră de multă vreme, oameni din generația părinților și a bunicilor mei care împărțeau cîte o masă, beau împreună o cafea sau o bere, nu se grăbeau nicăieri. M-am gîndit atunci că, în alte orașe, oamenii din aceeași categorie de vîrstă abia dacă mai ieșeau din case fără un scop anume, nu se respectau ca „să-și bea cafeaua în oraș“. Tot în centru, mi-a mai plăcut senzația că, de fapt, toți locuitorii orașului se cunosc între ei, au un aer comun. Am întrezărit o intelectualitate pe care nu o cunoșteam la vremea respectivă, dar care se simțea bine în orașul ei, fără să se raporteze neapărat la un „centru“, la București sau la alte orașe culturale. Anumite fizionomii mi au sugerat „bresle“ de artiști. Pentru prima oară mi-am zis că o descentralizare culturală e posibilă și la noi. Timișoara are ceva de mare oraș și, în același timp, de tîrg liniștit de provincie.

De atunci, am revenit de mai multe ori și, de fiecare dată, am observat tot mai multe detalii care mi-au întărit convingerea că Timișoara e o lume în sine, o mică matrioșkă ce viețuiește în legea ei în burta uneia mai mari. De fiecare dată m-am simțit ciudat, ca și cum aș fi fost și, în același timp, n-aș fi fost în România. Și tot de fiecare dată am cunoscut oameni speciali, unii personalități culturale, alții oameni obișnuiți care pot fi prietenoși și afabili cu naturalețe, fără a fi intruzivi.

La ultima mea vizită, într-o seară de sîmbătă, am ieșit să mă plimb, avînd ca reper vag Piața Unirii, locul unde ajung mereu și stau cel puțin o jumătate de oră, pe o bancă sau la o terasă. E una dintre cele mai frumoase piețe din România, înconjurată de clădiri fiecare într-un alt stil, nu te poți uita la una anume, trebuie să privești în ansamblu, ești într-un open space citadin care te relaxează, departe de zgomotele orașului. Un bar pe colț și vreo 30 de beri imported, nu știi pe care s-o alegi. La masa de alături, un grup de patru bărbați tineri, dacă aș fi fost în București aș fi spus că lucrează în publicitate sau în social media, aici chiar nu știu ce să zic. Oricum, par „conectați“ la tot ce se întîmplă, comentează replici ale unor personaje politice de pe Facebook, rîd la unison, ciocnesc la răstimpuri. E seara băieților. La un moment dat, vorbesc despre București și îmi dau seama că chiar dacă Timișoara e „din altă parte“ există, totuși, termeni de comparație. Puteau la fel de bine să vorbească despre Viena, e mai aproape. Unul dintre ei a vizitat o librărie din București și i-a plăcut, „arăta într-un fel“, i s-a părut „fain“ cum au restaurat clădirea istorică, s-a oprit la cafeneaua de la ultimul etaj, avea poftă de ceva dulce, „însă, deh, prețuri de București“. Zîmbesc la masa mea, abia mă abțin să intervin în discuție, să-mi spun părerea de bucureșteancă despre micul mall „hipsteresc“ cu cărți, însă dacă omul a venit ca turist și i-a plăcut, înseamnă că percepțiile sînt diferite. „Tot Bucureștiul dacă s-ar restaura ar arăta fain!“ – zice altul. Oare? „Adică ce să se restaureze?“ „Clădirile alea de pe Magheru!“ „Păi, dacă la ei vine un cutremur mare, tot Magheru e la pămînt!“ – zice al treilea. Am zîmbit din nou, remarcînd acea distanță politicoasă dintre „ei“ și „noi“. Ne interesăm unii de alții, dar trăim în lumi diferite. Aceeași distanță o observasem cu ceva timp în urmă la Novi Sad, același tip de raportare față de Belgrad, „de centru“, cu un soi de respect amestecat cu tristețe.

Mi-am terminat berea, mă ridic și plec, fără să mă grăbesc undeva anume. Toate terasele sînt pline, orașul e efervescent, îmi dă o senzație de vacanță. Generațiile încep să se amestece – sînt aici și cei de vîrsta a treia care au zăbovit încă de la prînz, și grupurile celor foarte tineri, bine îmbrăcați, cool. Aud un zvon de concert, apoi mă nimeresc în piața Libertății, la concertul aniversar Phoenix care tocmai începuse. Ce noroc pe mine! – îmi zic. Am dansat de atîtea ori pe piesele lor în perioada mea hippie de adolescență tîrzie, am făcut hore și ne-am dezlănțuit după sticle de vodcă ce treceau frenetic din mînă în mînă, însă mi-am dat seama că niciodată nu i-am văzut live. Mi-am zis că stau doar pînă la „Fată verde…“, dar pentru că știam pe de rost fiecare piesă, am rămas pînă aproape de final. M-am pomenit cîntînd și dansînd, exclamînd în gînd: „Sînt buni, frate! Și după atîta timp…“. Și atmosfera era mișto – din nou două generații, dacă că nu chiar trei, rockeri pe la 50-60 de ani, avînd acel ceva autentic de altădată, bucurîndu-se de concert ca niște copii, bunici însoțiți de nepoți care ședeau pe băncile ce înconjurau piața, puștani care se uitau la oamenii de pe scenă „ca la mașini străine“ și nu pricepeau nimic din muzica aia, nu le spunea nimic, însă bîțîiau din picior pe ritm, își dădeau seama că suna bine. Pînă la urmă, am plecat la „Țiganiada“, gîndindu mă de ce oare nu-i acuză nimeni pe cei de la Phoenix de „rasism“, din cauza versurilor în care nu apare termenul corect politic „rom“ și gîndindu-mă că lucrurile vechi și bune rămîn așa cum sînt.

Însă orașul trăia și dincolo de concert, Piața Operei era la fel de plină, copiii se jucau cu spinnerele lor luminoase, cozile de la Mc se întindeau aproape pînă afară. O fată de vreo 17 ani, foarte frumoasă, se alinta pe lîngă prietenul ei francez care comandase pentru ea aproape toate produsele de la Mc, îl învăța cum să spună pe românește „căp-suni“.

Pe măsură ce mă îndepărtam de centru, orașul se scufunda în liniște, dormea ca într-un cocon, învăluit de straturi moi, protectoare și calde, căldura aceea jilavă de climat (aproape) mediteranean. Pe teresa de la hotel m-am reîntîlnit cu Iulian și am comandat o ultimă bere. În afară de noi mai erau doi clienți – o femeie încă atrăgătoare în jur de 50 de ani și un bărbat de aceeași vîrstă. Nu păreau amanți, nici măcar foști iubiți, păreau doar prieteni. Sorbeau din pahare cu vin și purtau aproape în șoaptă o conversație amețitoare, de parcă nu-și vorbiseră de decenii. După ce am rămas ultimii, chelnerița, o fată de cel mult 22 de ani, a început să strîngă pernele de pe scaune: „Nu vă grăbiți, puteți să stați cît vreți, lăsați sticlele goale sub masă!“ Am zărit o plecînd, urcînd într-un hîrb de mașină, alături de o prietenă. Nici la a zecea cheie, mașina nu reușea să pornească. Fata „l-a agățat“ pe un bodyguard din apropiere pe care îl cunoștea: „Corbule, ajută-mă, că s-a stricat mașina!“

După ce Corbu și-a demonstrat calitățile de mecanic și mașina a luat-o, în sfîrșit, din loc, liniștea nopții a devenit și mai profundă. Nici noi n-am mai vorbit nimic, ne-am terminat berile în tăcere, în lumina aceea gălbuie a becurilor stradale, ca într-o bulă atemporală sau ca pe un fund de mare locuit.

Foto: wikimedia commons