M-am repezit să văd, de cum a intrat pe ecrane, sequel-ul de la Mamma Mia! (Phyllida Lloyd, 2008) – Mamma Mia! Here We Go Again (Ol Parker, 2018). Și am avut o senzație asemănătoare celei provocate de Bridget Jones’s Baby (Sharon Maguire, 2016) ori de Gilmore Girls: A Year in the Life (Amy Serman-Palladino, 2016): un soi de tristețe provocată de trecerea vizibilă a timpului pe chipurile unor personaje care mi-erau (oricît de stupid ar suna) ca niște rude; și o reafirmare a faptului că rareori urmările pot fi pe măsura originalului.

Filmele și serialele de genul celor de mai sus fac parte dintre cele pe care le am văzut și revăzut de nu știu cîte ori, într-un moment sau altul al vieții. Au fost un soi de comfort food, un fel de cartofi prăjiți și supă de roșii, pentru mine, cel puțin: de cîte ori mă uitam la ele, cînd eram prost dispusă sau chiar deprimată, mă ajutau să reintru pe o linie de plutire, fie ea una superficială. Mă ajutau să-mi recroiesc o imagine idilică asupra vieții (cam exagerat spus, ce-i drept): erau echivalentul filmelor Disney pentru vîrste ceva mai fragede. Pînă la urmă, ăsta e rostul de bază al produselor culturii populare: să-ți dea o mînă de ajutor la evaziuni facile, să fie comfort food pentru partea mai accesibilă a sufletului.

La care se adaugă și latura feministă a fiecăreia dintre cele trei producții și a urmărilor lor. Feministă cel puțin pentru cineva care a trăit în vremea comunistă, în care femeile făceau majoritatea treburilor gospodărești, și asta părea ceva de la sine înțeles. În care, dacă nu erai căsătorită, cu acte în regulă la starea civilă, aveai probleme, erai considerată un fel de paria. Asta mai ales dacă erai divorțată. Dacă făceai copii fără să fii căsătorită, așijderea. În anii ’90, cînd am început să ies singură pe la restaurante sau baruri, oamenii se zgîiau la mine destul de nedumeriți. Era o noutate. La fel cum se mirau cei mai mulți cînd auzeau că eu nu gătesc și o face partenerul meu. Trăiam într-o lume plină de șabloane machiste, dintre care, cel puțin în anumite medii sociale, am scăpat de unele. Dar nu de toate.

Femeile din filmele și serialele menționate sînt independente, cel puțin profesional. Toate și-au construit singure o carieră, ba chiar, în două dintre cazuri, și-au crescut singure copiii. Desigur, toate sperînd și încercînd legături romantice și chiar conjugale cu sexul opus. Dar nu cu orice preț, și astea nefiind singura parte a vieții lor (deși ocupînd un rol important).

În Mamma Mia!, Donna Sheridan, personajul interepretat de Meryl Streep, este cel mai evident feministă. Dar și, în același timp, un personaj fermecător, un amestec de hippiotă, femeie de carieră, mamă „eroină“, rămînînd dezirabilă pentru sexul opus. Donna afișează un soi de feminitate aparent nesofisticată, fermecătoare, dar puternică, în stare să-și ducă singură barca, chiar dacă una complicată. Opțiunea ei de carieră, și anume aceea de a rămîne singură pe o insulă destul de pustie din Grecia și de a face acolo o pensiune, mamă singură fiind, e una curajoasă și pasională. Chiar și povestea cu cei trei posibili tați ai fiicei ei, Sophie (Amanda Seyfried), e fantastică, dar simpatică. În primul film, totul pare să se lege: cîntecele, dozele necesare de poveste și umor.

În partea a doua, Mamma Mia! Here We Go Again, lucrurile nu stau chiar așa. Cîntecele și vocile celor care le interpretează sînt OK. Dar lipsește un ingredient esențial, și anume Meryl Streep. Actrița a ales să nu joace în sequel, așa că Donnna pur și simplu a murit. A fost introdusă, în schimb, Donna din tinerețe, reconstituindu-se astfel povestea care a dus la întîmplările din primul film. Lily James e o Donna tînără credibilă. Dar nu e Meryl Streep.

Ce-i drept, Meryl Streep apare vreo trei minute într-o amintire despre Donna. Și cam atît. Lipsa ei aduce după sine o tristețe care se asociază și cu semnele trecerii timpului (totuși, de la primul Mamma mia! au trecut zece ani) și pe chipurile celorlalți actori. Dacă pot spune așa, am crescut și am îmbătrînit cu ei – cu Colin Firth sau Pierce Brosnan. Și nici unul nu mai e chiar ca-n filmul trecut – deși, desigur, rămîn fermecători pe linia lor. Nici măcar Amanda Seyfried, care atunci era aproape o fetiță. Ca spectator, mic, chircit pe scaunul tău de cinema, ai impresia că acești „monștri sacri“ chiar au ceva dincolo de umanitate. Și cînd vezi că nici pe ei nu-i iartă timpul, că ceva din „strălucirea“ cu care te obișnuiseși să-i asociezi se mai patinează, nu poți să nu ai un șoc.

Trecînd, însă, peste toate aceste cugetări depresive, sequel-ul Mamma mia! e suportabil. Simpatic, alert, cu voci bune. Păstrîndu-și doza de umor light, mai ales în scenele colective.