După mai bine de un an, am încheiat corespondența publicată pe siteul nostru cu scriitorul german de origine română Jan Cornelius, de fapt un dialog între Est și Vest, cu o discuție legată de apartenență: Cine sîntem? Cărui loc aparținem? 

Dragă Adina,

Anul trecut, în februarie am fost în Curaçao, insula aceea situată în partea de sud a Mării Caraibelor.  În capitala insulei, Willemstad, m-am plimbat într-un parc, unde canicula era ceva mai suportabilă, și am stat de vorbă cu diferiți oameni din partea locului, în engleză sau în spaniolă. În Curaçao limba oficială este neerlandeza, căci această insula a fost o colonie olandeză, dar se vorbește pretutindeni și engleză, și spaniolă. „Ați auzit de România? Și știți ce limba se vorbește acolo?” i-am întrebat. Nu prea auziseră și nici de Germania nu știau decît foarte vag cîte ceva, în primul rînd pentru că veneau mereu turiști germani pe acolo. Locuitorilor insulei Curaçao le este egal dacă vii din Germania, România sau Paraguay.

Sînt curaçaoenii inculți? Cine se miră că locuitorii insulei Curaçao nu prea știu ce este și cu ce se mănîncă germana sau româna, să-mi spună ce este papiamentu. Eu am aflat-o din Wikipedia: Papiamentu este un amestec de engleză, spaniolă, portugheză, neerlandeză și engleză și este limba băștinașilor din Curaçao și alături de neerlandeză limba oficială a acestei insule. M-am întrebat ce gîndesc locuitorii din Curaçao despre cei care vin pe această insula neștiind ce este papiamentu și chiar le-am și pus cîtorva dintre ei această întrebare. O întrebare pe care curaçaoenii chiar că nu și-o puseseră niciodată și mi-e teamă că m-au socotit puțin într-o ureche că i-am întrebat o treabă ca asta.

Ieri am fost la micul magazin de ziare și tutun de vizavi, care funcționează și ca oficiu poștal, unde i-am predat un pachet arabului care lucrează acolo și, deoarece casa de marcat electronică era defectă, i-am spus că mă voi întoarce a două zi ca să-mi dea o chitanță. „Chitanță? La ce-ți trebuie?” m-a întrebat și s-a uitat supărat la mine. „Pentru fisc”, i-am răspuns, căci pentru asta îmi şi trebuia, dar am văzut în ochii lui că nu mă crede, că n-are încredere în neamțul care ştia că sînt și care precis voia doar să-l controleze. „Vă simțiți neamț sau român?” sînt uneori întrebat de jurnaliști sau cunoştinţe. Atunci aș vrea să mă aflu în Curaçao, pentru că acolo este o întrebare care nu interesează pe absolut nimeni. Dar în Germania sau România ritualul conversației mă obligă la un răspuns și atunci zic: „Vă spun, dacă îmi spuneți cum se simte un neamţ sau cum se simte un român, pentru că eu n-am idee.”

Cine sîntem, de unde venim și unde ne ducem? Cu cine ne identificăm? Astea sunt întrebări care mă cam pun în încurcătură.

Tu ca ce te simți, Adina, cu ce și cu cine te identifici? Și ce ai vrea să fii?

Cînd  aud că am un ușor accent vorbind germana și mă întreabă de unde sînt și le zic că sînt din România, marea majoritate a nemților din Germania presupune că sînt sas. Dar eu nu sînt sas, căci nu sînt din Transilvania, ci din Banat. Deci ar trebui să fiu şvab, după cum presupun atunci nemții, dar nici asta nu sînt. În Banat, în zona Reşiţei, unde m-am născut și am mers la școală, există și o a treia grupă de nemți în România, pe care doar puțini o știu. Ei se numesc Banater Berglanddeutsche, deci germani din Banatul montan. Ei vin din zona Austriei și a Germaniei de sud și au ajuns la Reșița în cursul industrializării. Dar nici asta nu sînt sută la sută, căci tatăl meu a fost pe un sfert român, pe un sfert neamț, pe un sfert sîrb și pe un sfert nu se știe exact ce. Pe urmă, mai am o străbunică din partea mamei cu o mamă franțuzoaică și mai mult ca sigur că, pe undeva, se mai amestecă niște națiuni în sîngele meu. Aș putea spune că sînt un produs al globalizării timpurii, cu motivații istorice, în imperiul multinațional austro-ungar. Dar aproape toți mă cred sas, sau şvab get-beget, sau român, sau sîrb, sau italian, sau rus, și cînd sunt obosit sau n-am timp de discuții, le dau dreptate.

Iar cînd mă enervez, spun că în realitate am rădăcini japoneze și chineze, jumi-juma.

Prietenul meu, librarul Mihail Vakulovski din Brașov, a scris un poem cu o tentă bizară despre identitate, în care mă ia pe mine drept protagonist. Eu sînt ca să zic așa, eul liric al poeziei. Mihail a scris acest poem, după ce mi-a citit ultima carte, Eu, Dracula și John Lennon, în care povestesc cîte ceva despre harababura propriei mele identități. Iată poemul:

„Prejudecățile sînt mai odioase & absurde decît vă imaginaţi.
Deși limba mea maternă e germana 
și am și o emisiune săptămînală la radioul național german, 
mereu mă întreabă cîte unu’ de unde sînt. 
Din România? Aha! Păi atunci 
precis îl cunoşti pe contele Dracula. 
Şi mergi des la Budapesta? 
Cum de ce?! Dorul de ţară! 
Aflînd că-s născut în România, niște australieni m-au întrebat dacă-s rom.
Iar dvs. sînteţi din Australia, nu? i-am întrebat. Atunci cum se face că nu sînteţi canguri? 
Adevărul e că 
cei mai mulţi occidentali pur şi simplu nu-s în stare să separe 
ficţiunea de realitate.
Nu rîdeţi! Şi în România e cam la fel:
vesticii României,
bănăţenii,
îi privesc de sus pe 
munteni,
care se uită chiorîș la 
moldoveni,
iar moldovenii de aici se cred mai civilizați decît 
moldovenii de peste Prut.
Prejudecăţile te cuceresc încă din copilărie,
nepoata mea de 5 ani e convinsă că 
femeile-s mai inteligente decît bărbaţîi. 
Ştie asta de la mamă-sa.
Evident că lucrurile stau exact invers, 
ştiu asta din proprie experienţă.
Cît despre mine, 
în Germania mi-e tare dor de România,
în România abia aştept să mă întorc în Germania,
dar nici libertatea de a călători nu-i prea lesne de suportat.”

Dar, dragă Adina, nici nemții din Germania nu mai sînt demult nemți-nemți, cine crede asta, nu cunoaște Germania. În afară de asta, aici se aud atîtea limbi ca-n turnul Babel, e un conglomerat de națiuni plin de nebunie și inedit, bun mereu de frumoase surprize. Hai să-ți spun o scurtă anecdotă foarte recentă. Săptămîna trecută am fost internat la spital, de miercuri pînă sîmbătă, probleme cu inima, și nu de ordin sentimental. Vineri seara am ieșit în fața clădirii moderne a spitalului să iau o gură de aer. În față ușii erau alți șase pacienți, care conversau doi cîte doi.  Doi bărbați de vîrstă mijlocie vorbeau între ei în poloneză, doi bătrînei în germană. Și mai erau acolo și două femei guralive, cu fuste colorate cu pliuri și baticuri cu flori, una mai în vîrstă, care era evident mama, plus fiica de vreo 40 de ani, care vorbeau o română pe alocuri ușor ciudată. Și cum uneori duc aici lipsa limbii române, auzind dintr-odată crîmpeie de vorbă românească din gura celor două consoarte, m-am dat ceva mai aproape de ele și am tras nostalgic cu urechea.

— Păi ăsta nu m-ascultă de loc, mamă, își face de cap. Și dacă îi zîc ceva, mă înjură. Pe astea le are de la tac-su.

— Lasă, mamă, nu mai te năcăjî.

— Ei na! Știi ce i-am zis? Păi bă! Tu o înjuri pe mă-ta?! M-ai făcut tu pă mine sau te-am făcut eu pă tine, în pula mea s-o sugi!

Frumoasă limba română și întortocheatele ei căi de evoluție spațială și temporală!

Și uite așa, te simți dintr-odată un picuț ca acasă și ești lecuit de orice fel de nostalgie. 

***

Dragă Jan,

Mă întrebi: a cui sînt, cui aparțin? E o întrebare la care aș fi răspuns mult mai ușor și cu mai multă dezinvoltură în urmă cu 10-15 ani, la o vîrstă la care sentimentul de apartenență nu mi se părea deloc important. Însă pînă pe la 30 35 de ani ești oricum ca o frunză smulsă și purtată de vînt, dintr-o parte în alta, de viața în sine, ca să te mai întrebi, în toată această zbuciumată călătorie, unde e locul tău pe lume. Trăiești pur și simplu sau, mai degrabă, te lași trăit. Ți se întîmplă exact toate lucrurile pe care le lași să ți se întîmple, fără să te gîndești la un trecut sau un viitor. Însă la un moment dat ceva se schimbă – îți dorești să aparții. Să aparții unei case, unei familii, să faci parte dintr-o mare națiune sau, dimpotrivă, dintr-o comunitate minusculă a unei insule cu o populație de 200 de locuitori. Poți aparține, de fapt, și unui vîrf de munte cu condiția ca acesta să te reprezinte, să-l simți cumva al tău. Dar aproape niciodată dorința de a aparține nu apare în primii ani de tinerețe, cînd tînjești să te rupi, să fii în altă parte.

La tine poate este mai simplu și mai complicat în același timp. Ai plecat acum 40 de ani din România, în plină Epocă de Aur, comunistă, ai fugit de fapt din România pentru că apartenența ta era clar compromisă. Trăiești de 40 de ani în Germania, vorbind și exprimîndu-te atît în română, cît și în germană, gîndind pe rînd sau poate simultan în două limbi diferite. Călătorești aici și acolo. Poți scrie la fel de bine în ambele limbi. Anumite lucruri își găsesc sens pentru tine doar în germană, altele, precum înjurăturile, de pildă, îți sînt mai la îndemînă, dezamorsează o stare de nervi, doar în limba română. Tu ai trăit timp de 40 de ani suspendat între două lumi, ești oricum rupt în două, fără să vrei, s-a întîmplat așa și este o chestiune care ține de destin. La mine, lucrurile ar trebui să fie, cel puțin teoretic, destul de clare – dintotdeauna am aparținut unei singure lumi care se numește România. Timpul pe care mi l-am petrecut în afara hotarelor țării nu însumează mai mult de trei luni din viața mea. Totuși, mă tot gîndesc la destin…

În anul 1980, la începutul comunismului crunt românesc de tip Kim Ir Sen pe care nu-l prevedea nimeni, cei doi frați ai tatălui meu și-au depus o cerere de azil politic în Statele Unite. Aveau amîndoi un pic peste 20 de de ani, absolviseră Facultatea de Arhitectură, le plăceau motocicletele și tînjeau după libertate. L-au întrebat pe taică-miu: nu vrei să depui și tu cerere împreună cu noi? Însă Anton, la 32 de ani, era deja într-o altă fază a existenței, mai ezitantă și mai precaută, avea deja un copil de crescut, în plus, o mamă ipohondră, în curs de îmbătrînire – Dacă tu pleci, eu cui rămîn? –, nu-și mai permitea să riște. A spus pas. Frații au reușit să plece abia în 1985, printre ultimii cărora li s-au aprobat cererile fără să aibă nici un fel de rude în SUA, însă au fost cinci ani pe muchie, plini de șicane din partea Securității și de privațiuni, din arhitecți au devenit simpli muncitori într-o fabrică, au trăit într-o nesiguranță totală etc. Au avut noroc că au reușit să plece. Însă acum mă gîndesc: părinții mei ar fi plecat în America atunci cînd eu aș fi avut șapte ani, limba s-ar fi lipit de mine ca un timbru de scrisoare, aș fi scris în această minunată limbă universală căreia nu-i mai trebuie traducere, mi-ar fi adus recunoaștere și bani chiar dacă aș fi fost doar o scriitoare mediocră, de serie C sau D, aș fi putut trăi bine-mersi din cărți pentru copii. Dar oare aș fi fost aceeași Adina? Adina cea din America ar fi fi avut vreo legătură cu mine cea de acum? Totuși, mă gîndesc deseori ce s-ar fi întîmplat dacă tatăl meu ar fi cedat insistențelor fraților săi și și-ar fi depus cerere de azil politic atunci, în 1980. Aveam un drum trasat, un destin trasat, trebuia ca el să se abată doar un pas, pentru ca eu să mă pomenesc pe un cu totul alt drum. Însă îl pot acuza pe tatăl meu, care pînă la 32 de ani nu văzuse nici o altă țară în afară de România, că nu putea să vadă dincolo de zidurile unei pușcării? O pușcărie în care, de bine, de rău, își găsise un rost și o libertate personală – mergea pe munte, înnopta la Babele la priciuri, cărîndu-mă pe mine în spate, cînta la chitară și scria poezii, mergea în sejur la Venus sau la Neptun, unde găsea Pepsi și țigări străine… oare eu, să fi fost în locul lui, n-aș fi făcut la fel?

Mi-am mai pus și întrebarea dacă cei doi frați au fost/sînt într-adevăr mai fericiți în America decît ar fi fost în România. I-am cunoscut relativ tîrziu, aveam aproape 30 de ani, iar ei erau unchii mei „americani“, oarecum exotici, care se întorceau la origini. Nostalgici după anumite locuri, după anumite gusturi – cum ar fi cel al papanașilor de la Robinson, din Predeal, calculînd mereu prețurile în dolari, cumpărînd cele mai ieftine beri de la supermarket și bucurîndu-se de oferta neașteptată, înjurînd România după două zile, întrebîndu-se dacă e safe să scoată camera video în Piața Obor, comen-tînd la nesfîrșit administrația Bush, apoi Obama, apoi Trump. Mi-am dat seama că acești oameni, dincolo de orice legătură de sînge, îmi erau complet străini. Așa cum și ei erau total străini de România, în afara unei limbi de origine pe care întîmplător încă o mai vorbeau. Era singura „ață“ care îi mai trăgea aici și care le dădea o falsă apartenență.

În schimb, m-am simțit mult mai apropiată, de-a lungul timpului, de sîrbi, croați, cehi, polonezi, bulgari etc., chiar și turci, stabiliți în România sau doar în trecere, care chiar dacă nu cunoșteau limba română, abia dacă rupeau cîteva cuvinte, totuși ne înțelegeam între noi, împărtășeam aceeași stare de spirit. Poate că apartenența e mai mult decît un loc, e pur și simplu o stare de spirit.

În ultima vreme nu se mai vorbește de emigrație, și pe bună dreptate – nimeni nu-și mai ia toate catrafusele ca să se mute definitiv într-o altă țară și să închidă toate ușile în urma lui. În schimb, se vorbește despre migrație și relocation, despre faptul că poți fi egiptean și să faci studii la Londra, după care să-ți găsești un job la Berlin la o companie care te trimite frecvent în Orientul Mijlociu sau în China, pînă cînd îți vei găsi o soție acolo pe care s-o aduci în Europa și, în cele din urmă, să vă stabiliți împreună în Olanda sau în Danemarca. Cred că ăsta e viitorul apartenenței, de nicăieri și totuși de undeva, ceea ce e minunat. Îmi amintește pe undeva de filmul lui Andrei Ujică Out of present, în care totul se întîmplă undeva deasupra Pămîntului, pe stația orbitală, dincolo de schimbări politice, de căderea comunismului, de (re)împărțirea unor teritorii.

Iar dacă mă întrebi, dragă Jan, cui aparțin, eu ți-aș răspunde că mi-aș dori tare mult să trăiesc atît la București, cît și la New York, să fiu măcăr un singur an based in Havana, să fug iarna pînă în sudul Spaniei și să caut răcoarea fiordurilor din Suedia în timpul caniculei din sud… mi-aș dori să cuprind toate aceste experiențe ca să-mi dau seama dacă aparțin măcar uneia dintre ele. Însă pînă să fac toate astea, într-o a cinșpea viață posibilă, eu îți voi răspunde că aparțin Căii Moșilor. E o stradă cam urîtă din București, cu blocuri socialiste, dar aici am copilărit – iar în spatele ei sînt străzi cu magnolii, cireși, duzi, corcoduși, salcîmi care își revarsă florile de prin curți, în a doua zi de Paști, iar dacă ar fi să vii pînă aici ne-am plimba împreună pe toate aceste străduțe, ți-aș spune pe unde trece tramvaiul 16 și de unde se ia troleul 66 spre centru, dacă vrei agitație, iar dacă nu vrei, ne-am învîrti în cerc pînă cînd cerul ar începe să se întunece și se așeze deasupra noastră ca un coviltir, cu senzația că e foarte aproape, iar deasupra noastră am vedea cum decolează avioane spre New York, Berlin, Madrid, poate și Havana, cu escală la Frankfurt.

Foto: Paul Chiorean, flickr