Revelația din călătoria mea prin țările ex-iugoslave din vara aceasta a fost Bosnia, o țară în care nu mi-am dorit neapărat să ajung, deși tînjeam să văd Sarajevo după ce ascultasem o mică parte din poveștile lui Filip Florian, care își petrecuse acolo o lună, într-o rezidență literară, și rămăsese îndrăgostit iremediabil de oraș. De altfel, mi se pare aproape imposibil să nu te îndrăgostești de Sarajevo încă din primele zece minute, doar dacă nu ești cumva fan al turismului de tip butaforie, cu orașe „la cheie“, sau doar dacă nu ești sîrb ori croat, cu oareșce tendințe naționaliste. De pildă, tînărul croat care ne găzduise la Posdrana ne-a sfătuit să nu mergem la Sarajevo pentru că nu avem ce vedea acolo – „e aglomerat și foarte poluat“. Însă el era atît de mîndru de Croația lui natală, de insulele și lagunele ei pe care se bazează, de altfel, aproape întreaga economie a țării, încît nu l-am luat în seamă. Ce „să vezi“ în Bosnia-Herțegovina? Un loc suspendat în timp, de fapt în mai multe timpuri suprapuse care, deși se leagă între ele, în istorie, sînt atît de diferite – cel al lui Herzog, al Marelui Duce și al Imperiului austro-ungar (moneda oficială este și acum marca convertibilă, KM), timpul pașalîcului și al stăpînirii otomane, cel al comunismului lui Tito și, cel mai recent, timpul războiului din Bosnia, care a lăsat urmele cele mai vizibile. Ce să „vezi“ în Sarajevo? Un oraș cu case albe, cu acoperișuri roșii, cocoțate pe munte, același munte de unde lunetiștii sîrbi au tras la liber în oamenii de pe străzi, în timpul asediului care a durat de trei ori mai mult decît asediul Stalingradului, același munte împînzit astăzi de cimitire – 10.000 de morți, printre care 1.500 de copii – și, totuși, un oraș cu totul special care reușește să-și păstreze identitatea, cu un mix de culturi cum nu mai întîlnești altundeva în Europa de Est.

Doar două sute și ceva de kilometri de la Split, pe care i-am parcurs în vreo patru ore, cu ochii pe harta de pe telefon, studiind cum toate hărțile acestor țări ex-iugoslave se îmbină ca într-un puzzle, întrebîndu-mă ce poate face Bosnia cu biata ei fîșie de 20 de kilometri de la Marea Adriatică și gîndindu-mă la ce ar mai fi utile granițele, într-o lume ideală. Două sute și ceva de kilometri pe un drum pustiu care șerpuiește printre munții bosnieci, spectaculoși și diferiți de munții noștri și chiar de munții Serbiei, colțuroși și verzi deopotrivă, cu lacuri de un albastru ireal, cu cele mai slabe și murdare oi pe care le-am văzut vreodată, oi rahitice. Două sute de kilometri printr-o țară ce pare nelocuită. La un moment dat, în vîrful unui deal, se termină asfaltul. Coborîm din mașină, sîntem în mijlocul unei sălbăticii absolute, o vulpe traversează drumul fără să-i pese de nimic, în înaltul cerului vedem planînd un vultur. Apoi, cînd apar primele sate, alcătuite din cîteva case și o moschee, dar și primele babe care cară donițe cu apă și seamănă perfect cu babele noastre, ne dăm seama că ne apropiem de o oareșce civilizație. Drumul devine județean, apoi național, se aglomerează treptat, pe marginea lui sînt bannere care anunțul festivalul de film din august de la Sarajevo, în sfîrșit se vede și orașul și aproape imediat ne pomenim bară la bară pe străzile lui periferice, ne amintim ce a spus tînărul croat despre aglomerație, ne claxonează mașini care cu siguranță au prins războiul bosniac.

Strada unde se afla garsoniera pe care am rezervat-o pe Booking nu există. De fapt, există, însă nu este o stradă pe care să poți intra cu mașina, e o stradă în trepte. Ne învîrtim în jurul ei, nu avem unde să lăsăm mașina, evităm să sunăm gazda, pentru că roaming-ul costă aici cît nu face. Pînă la urmă ne sună un băiat care ne turuie într-o engleză din care nu pricepem nimic. Apoi ne sună o fată, iubita lui, iar engleza ei e ceva mai acceptabilă. Ne-au văzut de două ori trecînd cu mașina, ne așteaptă în capătul străzii. În vreme ce băiatul rezolvă cu parcarea, într-un garaj minuscul din apropiere, fata îmi povestește despre Sarajevo. Nu și-ar dori să trăiască în altă parte, este cel mai frumos oraș din lume, are aici tot ce îi trebuie, atît liniște, cît și distracție, doar cînd i se face dor de mare dă o fugă pînă în Muntenegru, care e aproape, în nici un caz în Croația, e nesimțit de scumpă. În timp ce fata îmi vorbește, fumez o țigară și mă uit cum apune soarele peste toate acele străduțe în pantă, care îmi amintesc de străzile din Sinaia, de pe Furnica, peste casele cu acoperișuri roșii și mici grădini inundate de verdeață, cu garduri pe care lîncezesc pisici, la modul în care cade lumina, o lumină de miere, aproape o lumină de toamnă, deși sîntem abia în iulie, acea lumină de crepuscul în care orașul Sarajevo pare unul nemuritor. Da, e atît de multă pace aici, de ce să-ți dorești să trăiești în altă parte?

Aceeași atmosferă de tihnă o întîlnim și în centrul orașului. Dacă Belgradul e exuberant, erupe, Sarajevo e mai degrabă setat pe modul chill. Întrebăm unde e bazarul și ne dăm seama că e, de fapt, aproape peste tot, o țesătură de străduțe, pasaje, ganguri, printre gherete și coșmelii, te învîrți în cerc, senzația e una de amețeală plăcută, reconfortantă, caști gura la te miri ce, pînă te pomenești în curtea umbroasă a unei moschei, toate drumurile duc acolo, apa fîntînii susură ca-n poveștile Șeherezadei, bărbați și femei se roagă separat, în tăcere, turiști se odihnesc pe băncuțe de piatră, ai putea să-ți petreci aici o după-amiază întreagă, cu o carte în mînă, în liniște, fără să aparții nici unei religii, nici unei dogme, doar ție însuți. Străzile bazarului ar trebui să fie împărțite pe bresle, însă nu se mai păstrează o ordine anume, se vînd alandala șaluri, baticuri, alămuri, ibrice, cărți, însemne ale fostului regim comunist, narghilele, magneți. Însă nu obiectele te fascinează, ci negustorii, oamenii care par că n-au nici o treabă, așteaptă în fața prăvăliilor, pe cîte un scăunel de lemn, le mai vine în vizită cîte un prieten, mai beau cîte un ceai din acela turcesc, parfumat și roșiatic, în pahare mici, se uită la lume, cască, zîmbesc, oftează. Cîrciumile sînt și ele amestecate – cafenele și ceainării în care nu se consumă alcool, în schimb se joacă table și se fumează „lula“ (narghilea), mici restaurante unde localnicii se îndoapă cu cevapi (un soi de mici, mult mai aromați ca ai noștri, într-o lipie caldă) și beau ayran, alături de wine bar-uri cu vinuri și servire sofisticate, pub-uri cu cîteva mese afară, unde poți bea un single malt, la un preț nesperat. Și lumea e amestecată, femei cu văl, în grupuri gureșe, mai multe generații, femei fără văl, găști vesele de tineri, bătrîni cu tabieturi de seară, turiști. Se vorbește mult, dar nu tare, se rîde mult, dar nu zgomotos, euforia balcanică se îmbină perfect cu sobrietatea musulmană, unii sînt amețiți, alții treji. Te gîndești că, într-un astfel de oraș, oricine își găsește locul, fără să-i deranjeze pe ceilalți, și parcă așa a fost dintotdeauna. Ororile recente prin care a trecut ți se par implauzibile, ai crede că fac parte dintr-o distopie sau o realitate paralelă, dacă n-ai vedea clădirile cu urme de gloanțe. Tot ce simți acum este un oraș viu, lipsit de orice fel de ipocrizie. Și mai simți un soi de solidaritate între locuitorii săi, un soi de „ce-a fost a fost, viața asta merită trăită atît cît ne-a mai rămas din ea“.

Ca la un consemn, cînd umbrele serii încep să se lase, se aprind „lulele“, starea devine una contemplativă, orașul se învăluie treptat într un fum subțire, albăstrui. Tragi aer în piept și simți cele o mie de mirosuri, cu cele mai subtile nuanțe (Sarajevo este pe departe orașul care miroase cel mai bine din cîte mi-a fost dat să văd și să amușin) – cafea, vanilie, lavandă, lămîie, kebab, burek, mentă, coajă de portocală, mosc, pîine caldă. Ești rupt de realitate, ești în altă parte.