Toate operele, eu le împart în două categorii: cele care-mi plac  şi cele care nu-mi plac. Alt criteriu nu am…“ – A.P. Cehov 

Revoluția oglinzii
și nașterea modernității

În secolul al XII-lea, sticlarii din Murano au inventat oglinda (din sticlă), iar după puțină vreme, la scara istoriei, s-a născut Renașterea. Să fi fost doar o coincidență? Leonardo Da Vinci spunea că „oglinda este maestrul pictorilor“. Iar în Renaștere, mulți pictori obișnuiau să picteze realitatea după oglindă. Treptat treptat, prin intermediul oglinzii, individul a ajuns să se pună în centrul universului și să se pună pe sine în fața propriului său destin. Fără oglindă n-ar fi existat telescopul, iar convingerile vremii că Pămîntul este plat și, evident, că se află exact în centrul universului ar fi fost împărtășite multe alte secole. Fără oglindă n-ar fi fost posibilă revoluția gîndirii și inventarea modernității. Oglinda a însemnat revoluția Renașterii, trecerea de la credințele premoderne, ale antichității, la cele moderne. Privindu se în oglindă, omul a devenit stăpînul propriei sale lumi. Oglinda l-a ajutat pe om să regîndească relația sa cu divinitatea, să se reinventeze pe sine în fața destinului, să treacă de la credința că „omul devine ceea ce este“ la „omul este ceea ce devine“, așa cum spunea Sartre. Oglinda l-a ajutat pe om să se individualizeze, să se cunoască mai bine pe sine și să se diferențieze de ceilalți. Avînd o contribuție atît de inovatoare asupra modului în care omul se percepe pe sine și pe ceilalți, asupra locului și a rolului omului în lume și în univers, nu exagerăm dacă spunem că oglinda a inventat lumea modernă și omul modern.

Vintilă Mihăilescu spunea că „în Renaștere începe să se contureze un ideal ciudat: individul. Această individualizare, care avea să schimbe cursul istoriei, presupunea, după spusele lui Daniel Dagenais, o abstractizare a identității (nu mai sînt un membru al unui neam anume, ci pur și simplu un om, un individ) și o personalizare a relațiilor cu lumea (mă angajez în relații cu ceilalți în numele meu personal, și nu în – și prin – grupul de apartenență). (…) A urmat revoluția…, omul este ceea ce devine“ (vezi Vintilă Mihăilescu, Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Iași, 205, p. 13).

Revoluția modernității: revoluția imaginii de sine

Fără oglindă ar fi dificil să ne imaginăm evoluția scrisului și a lecturii. De asemenea, fără oglindă nu ar fi fost posibilă revoluția industrială în deplinătatea ei. Iar odată cu revoluția industrială, omul devine responsabil de sine însuși, de a se „îmbunătăți“ și, dacă este cazul, de a se reinventa astfel încît să-și atingă obiectivele personale. Viziunea despre lume se schimbă radical, omul este ceea ce face el din sine, iar credința că nu se poate împlini decît ca membru a unei comunități și în lumea de dincolo este contestată de tot mai mulți și începe să fie privită ca o iluzie ce îngrădește libera inițiativă și, deci, liberul-arbitru. Credința că omul devine ceea ce este își pierde actualitatea. Dar, ca în orice fel de progres, există și anumite pierderi colaterale.

Gîndul lui John Ruskin conform căruia Renașterea a generat depărtarea de moralitate și a implicat o doză de corupție nu este unul nefondat. Am putea spune că revoluția oglinzii a declanșat și o primă criză a moralității, pentru că avem de-a face nu numai cu revoluția omului față de semeni (exacerbarea diferențierii și a superiorității prin imaginarea unei imagini de sine distincte), ci și cu lupta omului împotriva naturii. Din perspectiva artelor, asta înseamnă depărtarea de natură și distorsionarea adevărului naturii. Treptat, nu mai contează adevărul naturii, ci doar adevărul artistului. Revoluția impresionismului poate fi privită ca o revoluție a adevărului subiectiv, în cadrul căreia artistul își creează propria sa lume, prin care se privește pe sine și pe ceilalți.

Și în acest joc nu este greu să sesizăm puterea de metamorfoză a oglinzii. Imaginea de sine (proiectată în oglinda personală) preia controlul asupra sinelui, ancorat încă în realitatea naturii, și îi conferă noi perspective. De acum înainte, nu mai există limite ale naturii în privința evoluției, a devenirii… Există numai adevărul meu cu privire la mine însumi. Iar în oglinda personală mă pot imagina fără a mai avea vreo restricție. Și orice îmi pot imagina, înseamnă că există și în realitate.

Sigur că tot acest proces de transformare a durat peste un veac. A plecat de la cîțiva artiști și a început să se răspîndească peste tot. Abia acum începe să-și arate colții prin schimbarea la față a lumii postmoderne…

Modernitatea și nașterea postmodernității

Oglinda a fundamentat și Teoria Specială a Relativității. Iată ce nota Paul John­son în cartea sa, O istorie a lumii moderne: „Lumea modernă a început la 29 mai 1919, cînd fotografiile unei eclipse de soare (…) au confirmat adevărul unei noi teorii a universului. …telescoapele, din ce în ce mai puternice, surprinzînd anomaliile planetei Mercur, confirmau Teoria Specială a Relativității, conform căreia spațiul și timpul sînt termeni de măsură mai degrabă relativi decît absoluți…, comparabilă ca efect asupra modului în care percepem lumea“ (vezi Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, București, 2005, p. 9).

Așadar, la începutul secolului XX, oglinda ne-a transformat din nou felul în care percepem lumea și ne-a dat o cunoaștere care a exacerbat individul și individualismul. Relativitatea a început să-și facă simțită prezența în tot și în toate. Întregul secol XX a fost unul în care se spunea că totul este relativ, accentul dominant fiind dat de relativitatea morală. Dar chiar și în fizică am putea vorbi despre o „relativitate relativă“, odată cu descoperirile din mecanica cuantică. Și probabil că, odată cu relativitatea, a început și marea transformare a omului într-un individ superior, care încearcă din răsputeri să se diferențieze de alții, să fie „alt­fel“, un individ care se apropie periculos de mult de divinitate imaginîndu-și propria sa lume, o realitate paralelă cu aceea în care trăiește. Goana individualismului fără vreo limitare de natură morală și, nu de puține ori, fizică, a dat tonul subiectivismului absolut. Și, de aici, relativitatea absolută… Metamorfoza sinelui după noile coordonate ale subiectivismului absolut a fost declanșată.

Începutul postmodernității ar putea fi reprezentat prin apariția „tehnologiilor sinelui“, după cum le numea Michel Foucault, care „permit indivizilor să efectueze, singuri sau cu ajutorul altora, un anumit număr de operațiuni asupra propriului corp și suflet, asupra gîndurilor, comportamentelor, asupra modului lor de a fi; să se transforme în așa fel încît să atingă o anumită stare de fericire, de puritate, de înțelepciune, de perfecțiune sau de imortalitate“.

Vintilă Mihăilescu, vorbind despre cum astăzi sînt puse în practică tehnologiile de dezvoltare a sinelui, face diferența dintre conceptele „împlinire“ și „îmbunătățire“. Să nu uităm că toate societățile și epocile cunoscute au practicat diverse forme de dezvoltare a sinelui conform valorilor lor. Dar niciodată pînă în epoca modernă nu era de conceput „îmbunătățirea“ individului, depășirea condiției sale inițiale. Așadar, în orice societate tradițională, idealul sinelui era „împlinirea“ sa, să-și găsească sensul vieții plecînd de la ceea ce este și nu „îmbunătățirea“ sa, transformarea sa (vezi Vintilă Mihăilescu, „Dezvoltarea personală și neoliberalismul“, în Dilema veche, nr. 667, 1-7 decembrie 2016).

Așadar, contextul cultural contemporan s-a schimbat fundamental. Valorile ce definesc noua epocă exprimă un alt ideal de sine. Ronald Inglehart, directorul World Values Survey, analizînd transformările valorilor indivizilor din societățile occidentale, a surprins trecerea, începînd cu anii ’70-’80, de la valorile materialiste, care prețuiau securitatea economică și fizică, la valorile postmaterialiste, care valorizează exprimarea sinelui și autonomia (vezi Ronald Inglehart, „Changing Values among Western Public from 1970 to 2006“, în West European Politics, 31:1-2, 2008, pp. 130-146).

Am putea spune că îmbunătățirea și exprimarea sinelui domină, în ultima vreme, modelul cultural occidental. Și odată ce evoluția transformării sinelui a început să-și producă efectele, nu s-a mai oprit pînă astăzi. Unde sîntem acum?

Omul în postmodernitate

Dacă acceptăm că printre fațele postmodernității sînt exprimarea sinelui prin trăirea unor experiențe subiective intense, contextul socio-cultural dominat puternic de emoții și de intuiții, de pierderea importanței și a semnificației muncii ca valoare de realizare de sine, de antirealism, egotism, consumerism, de răsturnarea perspectivei antropocentrice, de abandonarea perspectivei estetice în detrimentul artei retro, antiartei prin distrugerea formelor de artă ce exprimau frumosul de odinioară, noua realitate, chiar dacă e cu totul subiectivă, nu arată prea grozav. Dar există și alte fațete al postmodernității ce denotă toleranță, egalitarism, creativitate, autonomie, căutarea disperată a fericirii personale, în mod evident, a subiectivității absolute, care ne pot face să credem că nu e totul pierdut. De fapt, cel mai complicat lucru este să analizăm noua lume prin raportarea la vechile valori.

Și, pînă la urmă, nu este decît o altă apreciere subiectivă să spunem că modernitatea, prin raportarea ei la perfecționism, prin valorizarea muncii și a moralității, dar atît de încărcată de materialism, este tot ceea ce cultura și civilizația occidentală au avut mai bun. Totuși, să nu uităm că în plină modernitate am avut două războaie mondiale și multe aberații ideologice care au dezumanizat omul și l-au aruncat în groapa de gunoi a istoriei. Astăzi, în postmodernitate, asistăm la exprimarea de sine în toate formele posibile, la tot mai multe excese ale subiectivismului absolut, începînd de la consumul de sine și pînă la exploatarea de sine fără nici o limitare obiectivă. Dar nu este vorba decît de o amăgire indusă cu multă pricepere de propria imagine de sine tot mai detașată de plutonul numit „ceilalți semeni“. De unde și apariția fenomenului down-shifting (renunțarea la un statut social și o carieră promițătoare și revenirea la un stil de viață simplificat, dar mai bogat din punct de vedere ecologic și spiritual). Construirea propriei realități subiective nu ajută prea mult individul postmodern în mod obiectiv. Păcatul capital al omului postmodern este să se mintă pe sine însuși, să se păcălească crezînd că este deosebit, altfel decît ceilalți. Nu este decît un clișeu al omului mediocru care se vrea în vîrf. Frica dominantă într-o lume atît de subiectivă este frica de tine însuți. Doar tu crezi că poți ceea ce nimeni nu poate. Nu contează că nu ai nici un fel de realizare pînă acum, ci contează doar ceea ce crezi despre potențialul tău. Doar tu ești cea mai importantă persoană din univers pentru tine însuți, nu i așa? Și iată cum narcisismul accentuat cade în absolut și îi dă omului postmodern iluzia dumnezeirii sale. Pentru că, nu-i așa, omul nou este stăpînul propriei sale vieți, el s-a născut pe sine, prin propria sa voință și, pentru că se consideră propriul lui zeu, el își va pune capăt zilelor de-aici, materialiste, crezînd că va continua să existe în lumea sa imaginară, subiectivă. Acolo, nimeni și nimic nu i se poate împotrivi, pentru că altfel va fi imediat anihilat. Acolo, în lumea lui, celălalt există doar pentru el. Acolo este rege și poate avea acces direct la propria sa nemurire. Și cine l-ar putea contrazice? Oglinda în care se privește pe sine îi confirmă toate aceste gînduri. Și doar asta contează pentru el… Pînă și Kirilov din Demonii lui Dostoievski ar fi invidios pe noua construcție umanoidă.

Superioritatea sinelui este opacă la celălalt, care vine cu o perspectivă diferită de a sa. Subiectivitatea este bună pentru sine, dar nu și pentru celălalt. Parafrazîndu-l pe Grigore Alexandrescu din fabula „Cîinele și cățelul“, putem spune că subiectivitatea nu este și pentru căței, ci numai pentru dulăi. Totuși, chiar dacă acceptăm că lumea noastră se schimbă radical și nimeni nu poate prevedea cum vor evolua lucrurile în viitor, speranța este tot în direcția egotismului absolut, căutarea fericirii personale care să declanșeze o nouă revoluție. Iar dacă acest obiectiv subiectiv și egocentric se răsfrînge asupra sinelui, ne putem aștepta la un soi de trezire din starea de beție: la a-l privi pe celălalt așa cum este, cu urîtul și frumosul lui deopotrivă. Și poate că, centimetru cu centimetru, în mileniile care vor urma, atenția la celălalt va conduce la dezvoltarea unei culturi a lui celălalt, în care să-l redescoperim pe celălalt, nu diferit, ci la fel ca noi, semenul nostru…

Dar este posibil ca asta să nu se în­tîmple niciodată pentru că, din păcate, cei mai mulți oameni preferă să aibă dreptate, nu să fie fericiți. Și atunci?

Revoluția imaginară. Misiunea viitorului nostru sine

Revoluția oglinzii continuă… Transformarea individului postmodern încă nu s a încheiat. Omul față în față cu sine, privindu-se nemijlocit în oglindă, a început să-și imagineze un alt destin care-l depărtează din ce în ce mai mult de semenii lui. Individualismul lui a crescut neîncetat. Importanța lui în lume nu mai este discutabilă, ci o realitate certă, cel puțin pentru el însuși. La fel și frumusețea lui, cînd se privește pe sine în propria oglindă cu atît de multă dragoste. Posesia de sine a viitorului individ postmodern pare a fi totală. Sigur că nu este decît o altă realitate subiectivă, dar ce mai contează, de vreme ce acesta este adevărul lui, o lume doar pentru sine, construită după chipul și asemănarea lui, un univers doar pentru sine.

Într-o astfel de realitate virtuală construită de sine, să-și imagineze cît de „bun“, de „frumos“ și de „deștept“ este reprezintă doar punctul de plecare. Să și asume rolul de conducător al întregii lumi, așa cum este percepută de sine, este minima datorie a dragostei de sine. Meritul lui este că reușește să-și imagineze că deține un potențial nelimitat. Că poate fi orice își poate imagina…

Realitatea împărtășită de sine și de ceilalți este înlocuită cu realitatea virtuală care se hrănește cu consumul „de viitor“, cu imaginarea și reprezentarea potențialului său nemărginit. În această nouă realitate, imaginația și reprezentarea declanșează ruptura între ceea ce este și ceea ce poate fi.

Revoluția imaginară presupune construcția unui sine virtual, multiplicarea sinelui într-o infinitate de ipostaze, de „sine-uri“ cu identități multiple. O infinitate de „sine-uri“ care-și exercită dreptul de a fi explorînd multiversul, bucurîndu-se de experiența călătoriilor prin găurile de vierme dintr-un univers într-altul.

Să fie acesta viitorul nostru sine? Unul virtual, al creării de noi modele de sine care să susțină fericirea și nemurirea?

În acest univers virtual, sinele domină peste tot. Se privește cu multă dragoste în propria oglindă fermecată și îi place tot mai mult ceea ce vede. Se admiră închipuindu-și că universul întreg depinde de sine. El este însuși creatorul.

Totuși, noi ne putem întreba ce rost are un astfel de sine. Un sine atît de mare încît, în întregul univers, celălalt să nu mai încapă de el…

Construcția sinelui în premodernism, modernism și postmodernism

Trecerea de la un sine premodern, profund emoțional și subordonat ideii de Dumnezeu, la un sine modern, centrat pe raționalitate și pe construcția de sine (realizarea de sine), și, în sfîrșit, la un sine postmodern, subordonat propriei subiectivități, puternic orientat spre percepția de sine și imaginație, a fost marcată de revoluția oglinzii și a imaginii de sine.

Evoluția valorilor în decursul timpului, a ceea ce este important și dezirabil pentru viața oamenilor, ar putea fi sintetizată prin trei idei ce marchează trei epoci distincte: acceptarea destinului în premodernitate („omul devine ceea ce este“), construcția și materialismul pentru modernitate și exprimarea sinelui, consumul de sine, de identitate pentru postmodernitate. Premodernitatea a fost dominată de valorile spirituale, legate de ideea de religiozitate și de pasivitate în fața destinului (soarta nu ține de om). Individualismul era estompat ca fenomen, iar individul era, în bună măsură, pus față în față cu Dumnezeu și subordonat comunității și grupului de apartenență. Modernitatea, puternic influențată de revoluția industrială și de dezvoltarea noii clase burgheze, centrată pe individualism, a fost exprimată prin valorile materialiste, substituibile prin bani și siguranță, securitate, confort, prin schimbare, acțiune, construcție. Postmodernitatea, în special din anii 1980, este dominată de subiectivism, de valorile legate de exprimarea sinelui, exprimarea identității prin consumul de experiențe, valorizarea puternică a autonomiei în a ne conduce și a ne controla viața și timpul, și, nu în ultimul rînd, gradul nostru de fericire individuală.

Rezumînd, am putea spune că omul premodern adopta adesea o atitudine pasivă în fața vieții, construcția aparținînd aproape exclusiv divinității, iar omul modern una constructivă, centrată pe a realiza ceva concret, cu scopul nobil de a-și marca existența prin a excela într-un anumit domeniu de activitate. Acum, omul postmodern adoptă frecvent un alt tip de atitudine. Omul postmodern își construiește propria realitate în care poate să-și afirme subiectivitatea, să exprime ce-i place și ce nu, să experimenteze, să consume diversitatea, să se bucure de libertatea și de autonomia sa, chiar dacă simte în sinea lui că toate acestea nu sînt decît niște iluzii. Dar sînt ale lui… Este lesne de înțeles că lumea lui nu este lumea celorlalți, ci doar a celor care împărtășesc valorile propriilor sale identități. 

Dorin Bodea este doctor în economie, director general şi senior consultant la Result Development. A publicat, între altele, volumul Valorile angajaţilor români (2013).