Cunosc cîțiva călători cărora le place o formă de neutru. Călătoresc fără să aibă măcar un minim plan, fără să se gîndească la vreo piață istorică, la o anume plajă sau vreun restaurant cu nu știu ce mîncare specială. Se urcă pur și simplu în mașină, în vreun tren sau își rezervă un bilet de avion. Dacă distanța și timpul liber le-o permit, unii nici măcar nu își aleg cu precizie locul.

Acest neutru are totuși o istorie. Ei sînt din vechea spiță a flâneur-ilor de secolul XIX, a pe-drumului generației flower-power din secolul trecut, a angajatului din secolul nostru care lasă în urmă stresul unei firme ca să se regăsească în vreun colț de lume de care nici nu știa în prealabil că există. Sînt din această ramură, dar fără dramaticul și inițiaticul ei. Doar cu plăcerea, minimalismul și gratuitatea ei. De fapt, nici nu sînt sigur că se pot numi călătorii. E o formă de neutru pentru că nu implică nici o responsabilitate, decît plăcerea. E anonimă. Uneori e terapeutică (așa cum l-am auzit odată pe Augustin Buzura povestind într-un interiu că, într-o perioadă mai grea din comunism, se urca din Gara de Nord în orice tren și pleca să vadă un oraș din sud).

Am asociat călătoria, pe un cert fond livresc care s-a prins de pielița minții încă de pe vremea ascultării basmelor, dacă nu măcar cu un scop (relaxarea, ieșirea din rutină), atunci cu o țintă, mai gravă sau mai lejeră, și atunci proiectăm adeseori asupra acestor (anti-)călătorii o formă de mister și atracție pe care altele, prin repetiția formulei de timp, spațiu și asociere (concediu, mare, munte, oraș istoric, familie, agenție), uneori nu o mai au într-atît.

Mi s-a întîmplat o singură dată să călătoresc așa. Am mai povestit în paginile acestei reviste cum am ajuns odată în Vancouver, venit din Seul, unde lucram. Prima parte a călătoriei era programată la milimetru (conferință Edmonton, excursie în Stîncoșii canadieni). Despre partea a doua știam că am doar biletul și că urma să o pregătesc acolo, în Columbia Britanică, împreună cu o colegă. Nu s-a mai întîmplat și m-am trezit pe aeroportul din Vancouver, obosit și oarecum temător, fără nici un fel de plan, fără nici o rezervare, fără să fi citit în prealabil un rînd despre oraș. Pînă la urmă a ieșit cum nu se poate mai bine, este de departe una dintre cele mai frumoase amintiri. Țin minte că singura idee care mi-a venit atunci în minte a fost ca, indiferent de ce s-ar întîmpla, să tratez locul ca pe ceva familiar, ca și cum mai fusesem acolo. Să nu încerc, atît cît se putea, să-l descopăr (eterna fascinație subterană a oricărei forme de călătorie), să-i găsesc elementele relevante, „spiritul“ etc. În fine, nu gîndeam atît de nuanțat atunci, eram pur si simpu temător și cam așa arăta forma de protecție. Am văzut în acea săpămînă foarte multe lucruri. De la parcul Stanley, cu amestecul său de britanic și preistorie, de la restaurantele de pe strada unde ajunsesem să mă cazez la Starbucks-ul din colț, la galeria de artă contemporană, la China Town, la mers și mers pe străzi, stat pe băncuțele de la cosmopolitul Canada Place, citit & scris, vorbit la telefon, admirat vapoarele estuarului. Sau stînd pur și simplu ziua în camera de hotel cu orele, fără să fac nimic altceva decît să zac, să dorm și să mă uit pe geam. Nici dacă aș fi planificat la milimetru nu aș fi văzut atîtea. Țin minte că atunci am luat atît de în serios familiarul încît am ajuns din întîmplare, după ce trecusem de o plajă mocirloasă, pe un teren de golf. Era o proprietate privată foarte mare, un club cu circuit închis. M am temut că o să fiu luat la rost, că mă va pocni vreo minge; mă și vedeam alergat prin tăpșan. Nu, canadienii sînt calmi, stau în mijlocul unei naturi și al unei istorii generoase. Mi-a indicat cineva din mînă, văzîndu-mă clar dezorientat, cam pe unde e ieșirea și asta a fost tot.

Acest tip de călătorie – întîmplătoare, ale cărei bucurii se strîng mai pe urmă în minte și se fixează acolo ca într-o rețea șeherezadică – seamănă, într-un fel, cu lectura publică de literatură făcută de scriitorii înșiși. Mai ales de poeți. E greu, e foarte dificil să asculți poezie în lectura altcuiva. Oricît ar fi de bun, îți imprimă inevitabil forma și sensul lecturii lor. Cititul cu voce tare este o formă de interpretare, tot așa cum – dacă rezistă comparația – te-ai lăsa pe mîinile unei agenții de voiaj atunci cînd pleci în vacanță. Mergi pe drumul lor. Am fost recent la Festivalul „Gellu Naum“ de la cochetul Muzeu Național al Literaturii Române, un maraton cu poeți de toate vîrstele, organizat de Simona Popescu. În orele cît am stat acolo, toridul acelei seri de vară a fost alungat doar în momentul în care auzeam o lectură care nu părea nici profesionistă, nici timidă, nici chinuită, nici exersat-blazată. Poezii citite tare cu vocea interioară, cea care le-a și scris, într-un fel. L-am ascultat recent la Radio România Cultural pe Mircea Cărtărescu. Nu a spus neapărat ceva cu totul nou, din ce mai citisem sau auzisem în alte interviuri. Dar am avut, așa cum aveam de fiecare dată cînd ascultam poveștile repetate de bunici sau pe cele pe care ni le citea educatoarea la grădiniță, dintr-o carte legată manual cu texte bătute la mașină, învelite în coperți de carton negru, bucuria de a regăsi sunetul foarte muzical al unei voci interioare. Care, chiar dacă spune același lucru, e de fiecare dată convingătoare, surprinzătoare.

Mi-am cumpărat de la galeria de artă contemporană din Vancouver un album cu expoziția suprarealiștilor, în derulare atunci. Pe coperta albumului e o celebră pictură a lui Joan Miró, cel care l-a influențat pe mult mai popularul azi Magritte, Photo: ceci est la couleur de mes rêves. Dacă nu o știți, atunci încercați să mergeți măcar o dată într-o asemenea formă de călătorie. Sau mergeți la lecturile publice de literatură. Sper că vă va face măcar puțin bine.

Foto: B. Tănase