Podul lui Carol din Praga este plin la orice oră din zi și din noapte, în orice anotimp, indiferent dacă plouă sau e viscol. Practic, nu poți vedea podul, o construcție începută sub patronajul regelui Carol al IV-lea, în 1357, din cauza oamenilor (și cînd mă gîndesc la anii care au trecut peste el, mă emoționează ideea în sine și mă întreb oare ce avem noi de arătat, în România, din secolul al XIV-lea). Sute de oameni din toate colțurile lumii îl traversează la pas, se opresc ca să se uite la vaporașele sau la lebedele de pe apa Vltavei, își fac selfie-uri sau wefie-uri, cupluri de toate vîrstele se îmbrățișează și se sărută, făcînd abstracție de cei din jur, copii se pozează cu șobolani oferiți la cerere de localnici specializați în dresarea lor sau își fac portrete și caricaturi apelînd la aceiași localnici mai mult sau mai puțin talentați, miri îmbrăcați ca la nuntă vin tocmai din China pentru a-și regiza cîteva instantanee la Praga, după ce o serie soap a avut un mare succes în țara lor, iar protagoniștii ei s-au căsătorit pe Podul Carol (și mă întreb, din nou, oare ce înțeleg, totuși, asiaticii din cultura noastră europeană de care nu-i leagă nimic). Nicăieri, în Europa, n-am văzut o asemenea efervescență legată de un obiectiv turistic aparent banal – un pod. Cînd ajungi pe el, deja faci parte dintr-o mică manifestație, dai din coate ca să înaintezi printre grupuri călăuzite de cîte un ghid care flutură stegulețul Spaniei, al Italiei, al Japoniei. Curiozitatea și entuziasmul tuturor acestor turiști care văd „minunile“ Europei pe repede înainte și le stochează pe cardurile telefoanelor sau ale aparatelor foto spun multe despre Praga, un oraș turistic prin excelență, atît de turistic încît, la un moment dat, te simți tu însuți, ca turist, sufocat de ceilalți.

Însă Praga cea „frumoasă“, o frumusețe pe care nimeni nu poate s-o conteste – aproape orice clădire din zona centrală are un ceva al ei, dacă ai lua-o de acolo și ai planta-o în mijlocul Bucureștiului probabil că ar deveni o principală atracție –, nu este nici pe departe una și aceeași cu spiritul locului. Iar toată această frumusețe este atît de prezentă și de pregnantă încît la un moment dat începi să te obișnuiești cu ea și să ți se pară „normală“, aproape că nici n-o mai vezi. Realizezi prin ce oraș fabulos ai trecut abia cînd iei autobuzul expres de la Otopeni și începi să te afunzi prin orașul numit București, cu stridențele și dărăpănăturile lui, dar care are, totuși, un farmec… sau doar ne imaginăm noi că l-ar avea? Praga nu este un oraș în care mi-aș dori să locuiesc, însă m-aș întoarce cu plăcere a doua oară, pentru cîteva lucruri, cîteva detalii. Cum ar fi tramvaiele roșii, vintage, toate la fel, care se strecoară pe străduțele înguste din centru și imprimă orașului un ritm cu țăcănitul lor de roți (admirîndu-le, m-am gîndit cu milă la urgisitul tramvai 16, din București, despre care am scris de curînd). Pavajul din piatră cubică care e peste tot și atît de bine păstrat, încerci să-ți imaginezi ce muncă a fost acolo, să îmbini piatră cu piatră, ca într-un uriaș puzzle. Absența reclamelor comerciale la metrou, doar afișe de film, cărți, expoziții și concerte (ca la Paris, de altfel) care te fac simți că ești într-un oraș cultural, înainte de toate. Spațiile verzi, multe, relaxante, pline de copii și de cîini prietenoși care zburdă fără lesă, senzația de oraș aerisit. Detaliile clădirilor istorice, mai ales blazoanele caselor de prin preajma castelului, atunci cînd străzile nu aveau numere și recunoșteai cîte o casă după însemnele breslelor cărora le aparțineau: fierari, muzicieni, clerici, viticultori etc. Schimbarea gărzii la Prazsky Hrad – un spectacol pentru turiști, în primul rînd, însă care e luat foarte în serios, căci reprezintă de fapt rămășițele unui imperiu (cehii din zilele noastre nici nu vor să audă de monarhie, sînt profund republicani), figurile luminoase ale soldaților care nu sînt distrase nici o clipă de spectatori. Apusul de soare privit de la mînăstirea Strahov, atunci cînd razele lui poleiesc toate cupolele, toate ferestrele, statuile și blazoanele, iar orașul îți pare cu adevărat unul de aur. Da, Praga este un oraș de poveste, dar dincolo de toată această poveste, îți dă o stare de bine, este a good place to be.

Revenind, însă, la spiritul locului, îmi imaginam că românii sînt dependenți de cîrciumă, de flecăreala de multe ori inutilă, în fața unui pahar, dar la Praga am descoperit în ce măsură cîrciuma, pub-ul, berăria sau cum vreți să o numiți poate deveni o „instituție“. De altfel, am aflat că, mai în glumă, mai în serios, berea este prioritatea numărul unu a cehilor, pe celelalte locuri se află plimbările în natură, copiii și animalele. Berea e un liant social, la terasele restaurantelor poți vedea oameni cu halbele în față începînd cu ora zece dimineața și pînă tîrziu în noapte, indiferent dacă e luni sau sîmbătă. Oameni de toate vîrstele și categoriile sociale, colegii de serviciu cînd ies de la muncă se opresc la o bere, fetele se întîlnesc la o șuetă tot la o bere, iar seara se iese în mod disciplinat la cîrciumă între orele 7 și 9, se rezervă mesele, la bere merge și cîte o gustare – clătite cu cartofi care seamănă izbitor de mult cu tocineii din Bucovina, brînză murată, cîrnați sau chips-uri, se rîde mult, uneori se cîntă. Tot freamătul acela relaxant din cîrciumile decorate cu bun gust, în cel mai mic detaliu (chiar și în cele mai prăpădite vezi radiouri sau geamantane vechi, ceasuri, fotografii alb-negru etc.), vocile întretăiate într-o limbă necunoscută, imposibilă pentru noi, îți dau senzația că aparții locului respectiv, că faci parte dintr-o mică și veselă comunitate.

Sînt de ocolit cîrciumile turistice unde, inevitabil, totul este mai scump și ți se atrage atenția la final că bacșișul nu este inclusiv, obligîndu-te astfel să lași ceva în plus (un ospătar simpatic, de altfel, ne tot făcea cu ochiul și încerca să ne bage pe gît shot-uri de Becherovka, băutura lor „tradițională“). Mult mai interesante sînt „speluncile“ de cartier, cu oameni desprinși parcă din prozele lui Hrabal sau din filmele de început ale lui Forman, locuri în care timpul pare să se dilate într-atît încît își pierde sensul, poți rămîne aici la nesfîrșit, simțindu-te ca un oaspete în casa cuiva, chenerul ține socoteala berilor băute trăgînd liniuțe cu un creion pe o foaie de hîrtie, oamenii discută uneori gălăgios, alteori tac pur și simplu, încremenesc ca niște statui în fața halbelor pe jumătate goale, se face liniște, ești singur cu gîndurile tale, o liniște care e spartă la un moment dat de un rîs ca un chiot sau de o frîntură de cîntec.

Foto: Adina Popescu