Politicile culturale – profil de disciplină

Alexandru GABOR
Publicat în Dilema Veche nr. 540 din 19-25 iunie 2014
Politicile culturale – profil de disciplină jpeg

Termenul „politici culturale“ are conotaţii peiorative pentru Estul şi Centrul Europei. Experienţa comunismului a săpat în memoria colectivă intruziunea ideologică a politicului în ceea ce, tradiţional, constituia sfera autonomă a artei. Faptul că marxism-leninismul aduce cu sine şi o estetică proprie este fără precedent în modernitate. Fără a consimţi la stigmatul lui Karl Popper asupra gîndirii platonice, văzută ca matrice a totalitarismului, dialogul Republica se suprapune cu primele încercări de a arăta, din afara esteticului, rostul artelor, prin exilarea poeziei „tînguitoare“, vinovată de aplatizarea virtuţilor de război. Dialogul platonician trece drept prima instanţiere a ceea ce unii numesc „politicile culturale negative“, care – potrivit lui Oliver Bennett – „au ca scop mai degrabă cenzura decît sprijinul“.

Chiar dacă politicile culturale „negative“ aparţin, prin simetrie, „societăţilor închise“, comuniste sau fasciste, istoria a consemnat şi episoade cînd societăţile deschise au reacţionat, de asemenea, prin politici negative, în frontul cultural al Războiului Rece. Experienţa anilor 1950 a mccarthy-ismului şi obsesia infiltrării comuniste în sistemul american, diferită ca esenţă şi intensitate, arată că şi democraţiile reflectă înclinaţia puterii de a urmări scopuri politice într-un domeniu asociat îndeobşte autonomiei esteticului.

În linii mari, suspendarea istoriei în spaţiul ex-comunist şi îngheţarea freneticei vieţi culturale interbelice pot da seamă de actualul decalaj al stadiului cercetării politicilor culturale între societăţile deschise şi cele foste comuniste. Paradoxul este că le uneşte aceeaşi rezervă faţă de termenul ca atare şi faţă de intervenţia publică în domeniul culturii. Fireşte, în spaţiul ex-comunist, explicaţia rezidă în invazia ideologiei şi aplatizarea estetismului în favoarea realismului socialist, însă aceeaşi atitudine rezervată se regăseşte în societăţile occidentale, din considerentul clasic liberal că statul şi viaţa artelor trebuie separate. Lawrence Rothfield, de la Centrul de Politici Culturale, Universitatea din Chicago, nu se înşela deloc cu afirmaţia că „termenul politică culturală suferă de pe urma asocierii cu istoria binecunoscută a comisarilor cultural fascişti şi comunişti, ministerele de cultură şi pervertirea monstruoasă a artelor şi domeniul umanist în maşinării de propagandă.“  

Istoric, conceptul „politică culturală“ este asociat, în lipsa altor repere problematizatoare, fie edificării statelor naţionale şi cetăţeniei noilor subiecţi, fie sistemelor închise, totalitare. Pentru primul sens, nu este o coincidenţă faptul că uniformizarea limbii, crearea unei literaturi naţionale şi a unei istorii comune au loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Apariţia statelor naţionale a instrumentat diverse politici culturale pentru scopuri politice şi administrative. Pentru cea de-a doua asociere, memoria secolului al XX-lea a lăsat în conştiinţa europeană, indelebil, intruziunea sistemelor fascist şi comunist în sfera artelor şi a literelor. Astfel de experienţe politice, inclusiv comunismul românesc, intră în tipologia „statului-inginer“. Modelarea „omului nou“ a impus subordonarea artelor în numele unui Bine social pe cît de infailibil, pe atît de găunos. Reacţia inteligenţei est-central europene a fost proporţională cu patul procustian al realismului-socialist şi cu asediul statului asupra libertăţii de creaţie şi nonconformismului ideologic. S-au purtat războaie culturale pentru scoaterea lui Kafka de la index, de pildă.  

În Statele Unite, termenul „politică culturală“ apare, în anii 1960, la consilierii lui J.F. Kennedy, însă abia trei decenii mai tîrziu s-a cristalizat percepţia că toate aceste programe miriapode la nivel federal cresc pe un trunchi comun de interese. Experienţa americană a artelor şi culturii, respectiv un model cu intervenţie minimală, descentralizat şi deschis oportunităţilor de piaţă, însumează peste 200 de programe în realizarea politicilor culturale, separate de borna cronologică a înfiinţării National Endowments for the Arts (NEA), în 1965.  

Problematica cercetării industriilor creative şi a patrimoniului în Europa Centrală şi de Est se află într-un stadiu incipient. Cîteva ONG-uri, relativ puţine intrări în revistele de profil şi relativ puţine titluri din literatura „gri“, adică analize din sectorul guvernamental, epuizează ceea ce ştim despre acest subiect. Studiile publicate la noi de Corina Şuteu şi Dan Eugen Raţiu merită reverenţe. Lipsa de resurse, dificilul drum al reconectării la cercetarea internaţională şi carenţele de expertiză îşi spun inevitabil cuvîntul în problematica studiului politicilor culturale, deşi teme înrudite ajung frecvent pe agenda publică.

Ceea ce a predominat în analizele publicate pe tema politicilor culturale est-central europene a fost analiza legală şi istorică, cu rare accente de politici publice sau economie. Pe de altă parte, de cîteva decenii, o bună parte din cercetarea ştiinţei politice s-a concentrat pe tipurile de eşec al statului şi pe mecanismele care ar preveni şi atenua risipa de resurse cu care a fost asociat sectorul public. Susţinerea că dualitatea eşec de piaţă – eşec al statului este relevantă pentru politicile culturale poate împrumuta argumente chiar din citadele liberale. În aria politicilor culturale, cel care a subliniat dualitatea acestui eşec este Frederick Van der Ploeg. Iniţial, economiştii culturali au folosit tipul de eşec al pieţei pentru a furniza raţionalizări ale sprijinului public. Alţii au considerat că politicile culturale servesc doar interesele egoiste ale unei minorităţi pasionate şi, în nici un caz, interesul public. Avînd în vedere spectrul larg al bunurilor culturale, ambele părţi pot avea dreptate, fără a recurge la o dialectică indiferentă faţă de principiul noncontradicţiei.  

Frederick Van der Ploeg afirmă simplu că „trebuie să admitem atît eşecurile de piaţă, cît şi cele ale guvernului, în realizarea unei politici publice.“ Cu alte cuvinte, tipurile clasice de eşec al pieţei, de exemplu externalităţile, pot împiedica apariţia soluţiilor optime în politicile culturale.  

Deşi uneori termenul de externalitate a fost extins fără temei, este indiscutabil că clădirile de patrimoniu prezintă externalităţi – şi pozitive, şi negative. Uneori, percepţia lor poate fi atît de severă, încît s-au propus „taxe de paragină“ în locurile de unde se extrag beneficii de pe urma turismului. Turismul cultural, indiferent cît de dificil de diferenţiat de alte variante de turism, solicită o bună conservare a patrimoniului construit sau natural, altminteri starea degradată se transpune în pierderi pentru cei care operează într-o astfel de zonă.  

O etapă recentă în politicile culturale este discuţia asupra metodelor de evaluare, iniţiată sporadic în Occident, în anii 1960, însă dezvoltată cu precădere după 1990. Adesea, problemele de eficienţă în alocarea resurselor în politicile culturale ajung în agenda publică fără o mediere informată. Departe de a se fi prefigurat un consens, evaluarea politicilor culturale este încă un şantier în lucru. Dacă periodicele din spaţiul anglo-saxon au preferat mai degrabă abordări cantitative, cu importuri masive din economie şi statistică, jurnalele academice europene s-au axat pe harta instituţională, legală, juridică şi istorică a modelelor culturale naţionale.  

Dincolo de divergenţe, actori supranaţionali, centre ale universităţilor şi asociaţii din societatea civilă au în comun ideea că problema evaluării politicilor culturale nu mai poate fi expediată în termenii inadecvării. Metodologiile variate concurează ca abordări legitime pentru a include evaluarea politicilor culturale în rîndul celorlalte politici ale sectorului public. Este firesc ca instituţiile culturale să nu pretindă un statut aparte, privilegiat, îndepărtat de constrîngerile obişnuite de policy.

Ceea ce rămîne cert este insatisfacţia faţă de aranjamentele instituţionale prezente, atît la noi, cît şi aiurea. În spaţiile cu politici culturale centralizate, precum Franţa sau Italia, se deplînge lipsa de libertate a antreprenorilor culturali. Autori din spaţiul britanic şi american resimt lipsa unor politici „coerente“, avînd în vedere că descentralizarea, fragmentarea autorităţii este urmată de o capacitate mai redusă de acţiune. Pe de altă parte, europenii din spaţiul ex-comunist tînjesc după descentralizare şi liberalizare, atraşi de succesul modelului anglo-saxon. Răspunsurile sînt departe de a fi univoce. În unele cazuri, o agenţie centrală a statului poate fi recomandată marilor proiecte publice, de pildă de patrimoniu, aşa cum s-ar putea să fie necesare o libertate mai extinsă a autorităţilor locale şi un grad de descentralizare pentru industriile creative.  

O notă optimistă inerentă politicilor culturale transpare din coaliţiile trans-ideologice ale grupurilor intelectuale. De exemplu, lista opoziţiei faţă de demolarea Halei Matache a cunoscut adeziunea unor intelectuali şi formatori de opinie cu opţiuni politice şi valorice extrem de eterogene. Chiar dacă temeiurile coaliţiilor pot fi diferite, acest lucru rămîne secundar în raport cu alianţele atît de neaşteptate. Coaliţiile intelectualilor publici pentru prezervarea patrimoniului se pot transpune în reale reţele de influenţă a deciziei. De pildă, în trecut, Oraşul Alb şi Jaffa din Ierusalim au fost salvate de la demolare prin acţiunile unui grup informal de literaţi, arhitecţi şi activişti civici. Identitatea veche a oraşului a fost prezervată şi redată circuitului economic şi cultural datorită acestei alianţe, animată de pictorul şi arhitectul Marcel Iancu. Relevanţa unor astfel de acţiuni de conservare a patrimoniului urban nu şi-a epuizat, astăzi, lecţiile de însuşit. Între activism civic şi pasivitate, sau reactivitate post-factum, e de preferat prima variantă. Uneori, pasivitatea e pandantă cu credinţa că piaţă şi cooperarea voluntară vor găsi soluţii mai optime. Nu sînt deloc convins. 

Dacă problemele de politici culturale rămîn abandonate pe mîna pieţii şi a „suveranităţii consumatorilor“, priorităţile stringente din domeniul cultural, cu precădere în societăţile puţin afluente, vor fi şi ele abandonate. De aceea, am înclinaţia unor supoziţii explicit elitiste în politicile culturale. Aceleaşi argumente invocate de J.St. Mill pentru sprijinul educaţiei ca bun public se impun a fi recitite ca temeiuri pentru politicile culturale: „Cei care au cel mai mult nevoie de a deveni mai inteligenţi şi mai buni sînt şi cei care doresc cel mai puţin acest lucru şi, dacă îl doresc, sînt neputincioşi să găsească drumul cu ajutorul propriilor forţe.“  

Fragment din teza de doctorat Patrimoniul construit şi politici culturale în Europa Centrală şi de Est, cercetare finanţată în proiectul „Burse doctorale în sprijinul cercetării: Competitivitate, calitate, cooperare în Spaţiul European al Învăţămîntului Superior“, cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul Social European, POSDRU 2007-2013.

Alexandru Gabor este publicist şi doctor în ştiinţe politice.

pompy ciepła (2) jpg
Pompe de căldură - utilizarea, funcționarea și tipurile acestora
În ultimii ani, pompe de căldură s-au remarcat intre dispozitivele utilizate în sistemele moderne de încălzire.
header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.