Am fost la Pesta în 1991 și am dormit pe ziare-n gară, în Keleti (eram mic întreprinzător pe vremea aia, altfel spus bișnițar, și era singura posibilitate reală de cazare între două trenuri, că toți banii disponibili fuseseră băgați în marfă); am fost la Pesta în 2001 și-am dormit la o gazdă, undeva pe lîngă Deák Ferenc tér (Piața Deák), în condiții modeste, dar omenești; am fost la Pesta în primăvara lui 2017 și-am dormit într-un apart-hotel de pe lîngă Corvin-negyed. Pentru cine cunoaște orașul este evident c-am stat lipit de metrou ca timbrul de scrisoare, iar pentru cine nu l cunoaște, asta n-are nici o importanță, că altceva vreau să zic.

Înainte de-a spune ce am de spus, e necesar să explic de ce cred că am dreptul de-a scrie ceva despre Budapesta, pentru că altfel mă apropii periculos de ridicol, ca sula de prefectură. În primul rând, pentru că sînt unul dintre prea puținii bucureșteni filomaghiari care se exprimă public. În al doilea rînd, pentru că iubesc Budapesta și cred că performanța orașului (administrativă, economică, turistică, imagologică) este pur și simplu un bici (cnut, cravașă, nagaică) pentru edilii Bucureștiului, oricare ar fi ei („Budapest – Bucarest“ este deja o glumă planetară, cu „Budapest“ pe post de șmecher și „Bucarest“ pe post de prost). Iar în al treilea rînd, pentru că acest bici dă semne de slăbire și asta nu-mi convine deloc: Chișinăul, Sofia și Belgradul nu sînt termeni reali de comparație, iar Kievul este prea departe (și, pentru români, o mare necunoscută). Tot Budapesta rămîne cea care trebuie să pună jar sub tălpile primarilor și consilierilor noștri, ca să-i hărnicească și să ne facă orașul mai de Doamne-ajută; și tocmai aici văd că am o problemă. Budapesta a redus ritmul. Nu e bine, nu e bine deloc!

Oamenii sînt triști, acesta este al doilea lucru ce-ți sare-n ochi: unde este orașul-lumină care m-a fascinat în ’91 (bine, nici nu era greu)?! Unde este legendarul vitalism unguresc care chiar îi însuflețea pe budapestani în 2001, de păreau de pe-o altă planetă, față de noi, necăjiții Estului? Acum n-am mai găsit nimic din „vitalismul“ ăla, părea c-a rămas din el doar legenda, dar și pe-asta o știu numai turiștii, localnicii au uitat o ca și cum n-ar fi fost – și e păcat. Timp de cel puțin 45 de ani (pînă prin 2010, depinde cu cine stai de vorbă), Budapesta a fost un loc în care era plăcut să trăiești, iar asta este o realizare incredibilă pentru comuniști și postcomuniști, care nu se știe prea bine ce-au reușit, dar în mod sigur au creat locuri, țări și continente din care lumea vrea să plece. Nicăieri n a fost plăcut de trăit în comunism și în tranziție, în afară de Budapesta (și, poate, de Ljubljana): „Extra Hungariam non est vita. Si est vita, non est ita“ nu era o glumă în ăștia 45 de ani, dacă înlocuim Ungaria ca întreg cu Budapesta ca parte, ca niște sinecdocari ce se respectă.

Primul lucru care-ți sare-n ochi este numărul stupefiant de oameni ai străzii. Homleși, SDF-iști, Obdachloseri, boschetari, spuneți le cum vreți și cum vă lasă inima – eu o să rămîn la termenul de „boschetar“, ca un incorect ce sînt. Dintr-un motiv pe care nu-l cunosc și nu-l intuiesc, ei toți se concentrează în Pesta și de-aia am ales acest titlu, poate jignitor pentru oamenii din Pesta care nu locuiesc pe stradă, dar grăitor, mai ales în perspectiva celor de mai jos.

„Salariile sînt mici“, spune Zoltán, care-a venit tocmai din Óbuda ca să-mi explice chestii. „De-aia sînt supărați oamenii, nu «triști» cum crezi tu; sînt supărați și furioși, ăsta-i adevărul. Orașul lor e plin de turiști care aruncă cu banii pe toate prostiile, iar ei nu-și permit decît să meargă cu cortul, la Poroszló, că la Balaton e deja prea scump. Cine muncește trebuie să zică «Săru’ mîna» că are unde munci, iar cine rămîne fără muncă ajunge pe stradă, doar ai văzut; pe de altă parte, afaceriștii și politicienii trăiesc vieți de vis și asta mai e cum mai e, dar dărîmă bucăți mari din zonele vechi ale Pestei și construiesc ansambluri rezidențiale 3.0, pe care nu și le permite nimeni. Bine, ele se vînd ca pîinea caldă, că cine nu-și dorește un apartament în Corvin Sétány, de pildă – dar de unde să scoată omul atîția bani?! Le cumpără chinezii, rușii, saudiții, turcii, ba chiar românii și transnistrenii, dacă vrei să știi! Plus rechinii globali, sigur, ca să le revîndă sau să le închirieze, ca peste tot în lume“. L am întrebat despre boschetari: „E o problemă foarte complexă“, a zis Zoltán. „În primul rînd, ce-ai văzut tu este nimic, să vezi iarna cum arată stațiile de metrou, pasajele pietonale subterane și în general orice loc ferit de zăpadă! E impresionant, este tragic! Sigur, pentru localnici e foarte neplăcut, iar pentru turiști este insuportabil, din toate punctele de vedere: miros, cerșit, beție, urină, senzație de insecuritate, le știi bine. Acum, pe vreme bună, se mai refugiază prin parcuri, mulți părăsesc orașul, se poate respira, dar în noiembrie, odată cu prima ninsoare, se întorc. An de an se întorc tot mai mulți, e o bombă cu ceas. Dar ce să facă administrația? Să lovească în niște oameni deja foarte loviți de soartă? Să i adune cu forța și să-i ducă – unde? Ce, au făcut ceva, au comis vreo infracțiune? Sînt înfiorători, cu bărbile lor, cu mirosul și cu păduchii, dar se tem de poliție ca de dracul și nu face vreunul ceva, să aibă măcar motiv să-l amendeze, darămite să-l închidă.“ Coboară vocea: „Și pe urmă, Mihai, dacă stai să te gîndești“, Zoltán soarbe din bere, „ăștia sînt prețul. Nu există calitate fără concurență, iar concurența naște învinși, că altfel nu se poate. Tu te uiți și spui că-s boschetari, dar ei au avut cîndva o viață: unii au fost muncitori din industrie sau din servicii, mulți – foarte mulți! – au fost intelectuali, mai ales profesori, funcționari și ziariști, poveștile lor sînt extraordinare, unele! Nu vorbim aici de cerșetori profesioniști, de cerșetori generaționali, ca în România, aici e vorba de alt fenomen“. Zoltán își adună cuvintele în cap, cum fac toți ungurii educați cînd se exprimă în română: „Uite, în Oradea mea natală, un sociolog a făcut o cercetare și rezultatele au contrazis toate cărțile lui de sociologie, așa c-a mai făcut-o o dată, dar degeaba, că tot la fel au ieșit. Trei sferturi dintre boschetarii Oradei sînt maghiari, în condițiile în care doar o treime din populația orașului este de etnie maghiară. Suprareprezentare! Asta nu se poate! Ce facem aici, ne întoarcem în secolul XIX?! Dar uite că se poate. Ungurii tind să fie tranșanți, românii tind să caute compromisul; cînd un ungur se ceartă cu proprietarul, îi strigă-n față că n are nevoie de mila lui, de pomană sau de orice, își ia lucrurile și pleacă bezmetic pe stradă, zice că-i o situație temporară, pînă găsește ceva; dar acolo rămîne. Românul, pe de altă parte, se tîrguiește cu proprietarul, se milogește, dacă e nevoie, iar ca ultimă soluție se refugiază la rude, nu pe stradă“. Îl întreb pe Zoltán de ce mi spune toate astea: „Am văzut că scrii despre sărăcie“, explică el. „Și aici e altă problemă: toate programele sînt de combatere a sărăciei, adică hai să ne gîndim cum să-i scoatem din sărăcie pe cei care sînt deja săraci, cum să-i integrăm, cum să le găsim și vieților lor un sens, că altfel nu e bine: dacă nu le dăm și lor ceva, o să și ia singuri. Ei sau copiii lor. Și nu cu frumosul! Dar despre prevenția sărăciei nu zice nimeni nimic, nu știu de ce. Sînt foarte mulți oameni care stau să alunece spre boschetăreală și care n-ar aluneca dac-ar primi la timp o mînă de ajutor, dar n o primesc, iar rezultatul l-ai văzut aici. Și nu te culca pe urechea ceea, că asta se întîmplă la unguri din cauza «caracterului național» sau a altor nuanțe locale, că se-ntîmplă peste tot: cînd creșterea economică nu se pupă cu protecția socială, cînd dreapta nu știe ce face stînga, iar stînga face cu mîna la mitinguri electorale, rezultatul sînt bețivii din stradă, care «nu vor să muncească». Pesta e un avertisment pentru tot Estul: aici au fost 45 de ani de creștere, de-aia. Și încă nu vorbim de imigranți! Dar o să vorbim, o să vezi. O să vorbim.“ Îl întreb de ce îmi spune mie toate astea, de ce nu le scrie el, că doar e și ziarist, printre altele: „Eu îs ungur, măi Mihai. Dacă le scriu eu, toți vor spune «Uite ungurul, se ia de Sfînta Noastră Creștere Economică, vrea să ne vîndă la ruși!» Scrie-le tu, că pe tine te crede lumea“. 

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.

Foto: wikimedia commons