Dorm într-un pat necunoscut care are la căpătîi un soi de tăblie joasă. Mîinile le țin nefiresc cumva, amîndouă întinse, cu palmele atîr-nînd peste tăblie. Aud în jur – prima oară stins, apoi din ce în ce mai clar – mai multe voci care vorbesc o limbă nemaiîntîlnită. Nici timbrul lor nu pare omenesc, e un amestec de cloncăneală și cîrîială păsărească peste care intervin cînd și cînd contraaccente de clicuri rapide ca în dialectele vorbite de boșimani.

Nu înțeleg ce se spune, nici nu știu cine vorbește, dacă sînt ființe umane sau alte făpturi, dar zumzetul, cacofonia lingvistică din încăpere crește și descrește ca valurile mici și fără de putere, dar care se încalecă neobosit unele pe altele. Simt că vocile sînt amenințătoare, fie și pentru că nu pricep o iotă din ce vor să spună, fie că sunetul lor neomenesc îmi pune o lamă rece de cuțit pe inimă.

Dorm și sînt conștientă în același timp, probabil că globii ochilor mei se zbat în REM, iar teama insidioasă e ca un șarpe galben și cleios; eu mă chinui să mă smulg din ceea ce pare a fi un vis. E imposibil. Mă zbat fizic să mă eliberez de rădăcinile noduroase, de lianele insistente care mă țintuiesc acolo, în ficțiunea asta oribilă, vocile cresc, devin din ce în ce mai puternice, stranietatea lor îmi zdrobește orice referință familiară la care mă pot raporta, iar frica mă copleșește dincolo de orice cuvinte. E ca o cădere continuă în hău, o succesiune infinită de cădere în nimic cînd simți că inima ta nu mai e în piept, iar acolo a rămas un gol dureros, o gaură neagră care se prăbușește infinit în sine. Strig psihanalizabil după taică-miu și nu după mama, strig cît pot eu de tare, dar nu se aude nici un sunet, groaza e acolo și mă mănîncă bucată cu bucată, strig pînă cînd niște mîini micuțe și reci se prind de mîinile mele atîrnate peste tăblia patului. Trezirea e o binecuvîntare și finalul așteptat al unui film de groază prost.

Și asta pentru că trebuia să fac ceva important a doua zi de dimineață. Era important și stresant pentru că depindeau de mine și niște oameni, și niște situații, iar pentru o persoană născută îngrijorată ca mine, lucrurile părea de o mie de ori mai complicate.

De aia nu mi-a plăcut niciodată la școală. Cel puțin în clasele mici, am fost constant îngrozită de ideea că iar trebuie să mă duc în mediul ăla care mă scotea din cunoscut și mă băga abrupt în necunoscut. Orele mici, de dimineață, cînd trăgea mama de mine să mă dezlipească din patul cald. Uniforma aia apretată și rece pe care trebuia s-o pun pe mine. Ghiozdanul rigid din mușama cartonată care devenea tare ca piatra în diminețile geroase de iarnă. Teancul de caiete îmbrăcate în coperți albastre și roșii, cu mirosul de papetărie care mă îngrozește și acum. Și nenumăratele frici. Dacă nu fac bine la lucrare? Dacă am uitat cum se face cheia sol? Nici măcar nu veneam dintr-o familie în care părinții să fi fost obsedați de control. Nu. Toate fricile reușeam să mi le stîrnesc singură, iar îmbătrînirea și maturitatea n-au adus nici măcar un pic de relaxare, tot pe sîrmă trăiesc, în angoasa nesfîrșită că s-ar putea să dau greș. Dați mi un fotoliu comod, că eu tot pe margine, încordată ca un arc, o să stau.

O fi o problemă de structură interioară, mi-am zis, dar nu mă ajută nici țara în care trăiesc și, cu siguranță, nici meseria. N-o să ajung niciodată ca unul din pensionarii ăia occidentali relaxați pe care-i vedeți prin concedii sorbind suveran flat white-uri pe terase, de parcă toată lumea e a lor. O isterie diagnosticabilă medical, țesută adînc din fibrele locului în care am crescut, îmi va refuza orice fel de liniște interioară. Trăiesc în țara asta ca un autobuz hodorogit, cu frînele un pic stricate, care face permanent un pas spre prăpastie și doi înapoi. Soluția ar fi, probabil, o retragere binevenită în bule etanșe, dar nu se poate încă. Ești zdruncinat haotic pe scaunele tari și ponosite ale hîrbului cu care ne deplasăm cu toții. Și nici șoferul nu-i foarte zdravăn la cap. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.