După cum spuneam și în articolul trecut, filmele documentare produse de Studiourile „Sahia“ încep să fie recuperate și transpuse pe DVD uri de către Asociația One World România. Și bine fac cei de la asociație: este vorba, în fond, de activitatea întinsă pe mai bine de treizeci de ani a uneia dintre cele mai bine puse la punct instituții de propagandă din regimul comunist. Pentru cel care nu a trăit „în mijlocul evenimentelor“ e un prilej de a observa la rece, fără emoții, iritări și prejudecăți, felul în care se desfășura viața de zi cu zi, surprinsă de camera ideologică de filmat: o viață cu minciuni, cu realități paralele, cu replici învățate pe de rost pentru momente oficiale, dar și cu mici fragmente de autenticitate, de aspirații neîmplinite și eforturi de adaptare la rigorile totalitare, cu doze mici de umor sau de speranță, toate răzbătînd cu greu, firav, pe lîngă mesajul gros al partidului.

Îmi imaginez, deci, că una dintre puținele forme de disidență la care puteau visa regizorii documentariști ai studioului „Sahia“ era aceea de a prezenta pur și simplu secvențe din viața firească, de zi cu zi, secvențe cît mai puțin cosmetizate. Cu alte cuvinte, normalul ridicat la rangul de excepțional. „Subversiv“ prin el însuși. Un astfel de film este cel realizat de Copel Moscu, prezentat pe DVD-urile despre care vorbeam. Filmul se numește Pe malul Ozanei și prezintă cîteva chipuri și fapte din orașul Tîrgu Neamț: elevi de la liceul agricol, profesori, primar și muncitori, case și drumuri etc. Cîteva comentarii:

  Umorul. Din plin. Un umor cu totul special, care năștea o anumită complicitate între regizor și cei intervievați, complicitatea unor victime ale aceluiași regim. Umor născut în primul rînd din discrepanța dintre „idealurile înalte de construcție a lumii ideale și a omului nou“ propuse de partid și visele mărunte, firești, de om sărac dintr-o țară săracă: primarul care își trasase ca obiectiv să aducă în oraș mai mulți tineri, fiindcă localitatea era preponderent de sex feminin, profesorul de sport care se străduia să îi facă pe liceeni ceva mai viguroși, dat fiind că fetele se plîngeau de statura mică a acestora („Tinerii sînt învățați să le placă să transpire, zi de zi, în sensul bun, adică nu forțați, să transpire de plăcere, ca să aibă putere“, explică dascălul), vestea construcției unei gări care ar fi reprezentat pentru oameni legătura cu lumea largă (în fapt, doar cu cîteva mici orășele din împrejurimi) etc. Un profesor de mecanică agricolă definește, pentru copii, tractorul, într-un fel „complex“, care face de nerecunoscut, prin „tehnicitatea“ termenilor, obiectul definit. O Dacie transformată în căruță devine taxiul localității. Iar peste toate, vocea lui Iosif Sava comentînd „Simfonia a V-a“ de Beethoven, patetic, triumfal, cu trimitere spre destine de anvergură, dramatice.

  Frînturi din viața grea a școlarilor: muncile agricole sau pe șantierele de construcție la care erau obligați să participe, izolarea și lipsa de comunicare cu țara, visurile năruite de sistemul de educație și de examinare, lipsa de perspectivă a unei vieți mai bune, teama de a nu rămîne pe veci închiși între granițele micului oraș. Una dintre elevele de la liceul agricol, un liceu care o învăța să conducă tractoare și să le producă, conchide: „Nu știu ce am să fac după ce am să termin, dar o să fie bine. Cred că am să mă mărit.“

  Mici ironii țintind partidul comunist. Iată cum sună definiția (didactică) a tractorului: „Tractorul, ca orice mașină, este un sistem mecanic cu un singur grad de libertate, dispunînd de o sursă proprie de energie cinetică și capabilă să efectueze un anumit proces tehnologic. Prin grad de libertate se înțelege posibilitatea unui sistem de a se deplasa și roti în jurul unei axe.“ O definiție care descrie corect „gradul de libertate“ în comunism și utilitatea ei. Filmul se încheie cu fraze mobilizatoare despre un viitor luminos, fraze care însoțesc imagini cu o cale ferată neterminată.

Toate acestea într-un film de numai 12 minute. Un film care, la vremea lui, reprezenta un act de curaj, pe care îl admirai complice. Astăzi, mă bucur să aud rîsetele necenzurate ale tinerilor care îl văd. 

Maria Iordănescu este psiholog.