Mereu, la diversele teste psihologice pe care ni le dădeam, pe vremuri, între prieteni, exista o întrebare legată de pădure. Era ceva de genul cum ți-ai imagina o pădure: și eu mereu mi-o imaginam precum cea de la Cumpătu, de lîngă Sinaia – de foioase amestecate cu conifere, întunecoasă și nu prea, ci doar pe alocuri, cu cîte o poiană vîrstată cu brîndușe pe ici, pe colo, cu cîte un rîu, străbătută fie de drumuri alburii și pietroase, fie de poteci noduroase și noroioase. Pe scurt, o pădure aparent normală, gestionabilă, familiară, dar cu elemente și potențial dacă nu înspăimîntătoare, măcar amenințătoare.

Apropierea munților, dar și a pădurii la Sinaia îmi dădea un sentiment asemănător vecinătății mării la Mangalia. Un soi de admirație/adorație amestecată cu neliniște: neliniștea a ceva ce, evident, mă depășea, ce nu puteam cuprinde și înțelege pînă la capăt, ce mă făcea să realizez proporțiile lumii și cît de minuscul e locul meu în ea. În fine, un sentiment al transcendentului și al metafizicului – de fapt, mai curînd o senzație a lor, o percepție instinctivă a unui altceva de nestăpînit.

Desigur, senzația asta se manifesta mai curînd în contact cu înălțimile munților și cu largul mării decît cu întunecimile pădurii. Pădurea o percepeam nu chiar ca pe un loc de manifestare a Divinității, ci ca pe un spațiu de trecere, cu elemente și din lumea asta, și din altele posibile, și telurice, și divine. Oricum, întunericul și foșnetele ei greu identificabile făceau din pădure locul ideal de întrupare a țesăturilor imaginației, a poveștilor de groază și nu numai. Țin minte că, în cîteva seri, chiar ne propuseserăm să spunem istorii horror prin pădurea de la Cumpătu. În timp ce le spuneam, în nopțile în care ne încumetam pe acolo, se auzeau mereu nu doar foșnete, ci și sunete ce aminteau de locuitorii ei patrupezi: urlete pe care le asociam cu ale lupilor, de pildă. Circulau povești despre haitele de lupi de acolo, care s-ar fi peregrinat după anumite ore. Frica de lupi era atît de mare printre copiii veniți acolo să-și petreacă vacanțele, încît țin minte cum, odată, cînd stăteam cu mai mulți în poiană, văzînd un cîine negru mai mare venind spre noi, am luat-o cu toții la goană spre vile, strigînd, precum Petrică, „Lupul!“. Ca și frica de urși, care fuseseră, de altfel, văzuți de nenumărați locuitori cu obiceiuri nocturne cotrobăind prin gunoaie sau ițindu-se pe la geamurile vilelor mai izolate. Și de mistreți, dintre care cred că văzusem și eu odată unul, care apoi mă bîntuia prin vise.

În pădure, țin minte, se întîmplau și un soi de inițieri în „haitele“ de copii deveniți apoi adolescenți. La un moment dat, unii dintre aceștia au aruncat pur și simplu cu pietre într-o fată care era mai corpolentă și pe care natura nu prea o fericise în ce privește trupul. Au aruncat cu pietre strigînd măscări, cuvîntul „grăsană“ îmi răsună și acum în minte, cu o rezonanță crudă și slinoasă. Atunci am înțeles, privind scena și ținîndu-mă deo-parte, cum se pot stîrni mulțimile, ce e cruzimea, ce e discriminarea și cît ai de suferit dacă ești diferit și marginal.

Tot în pădure aveai parte și de alt tip de lecții de supraviețuire. Trebuia să faci față, de pildă, probei copacului-scorbură, din mijlocul unei poieni: te urcau printr-o parte a lui și ieșeai la iveală undeva mai sus, printr-o deschidere. Reușeai mișcarea asta și aveai altă perspectivă asupra pădurii: o vedeai de sus și te calificai drept o creatură de-a ei. Creatură care putea s-o străbată și să-i știe potecile, fără să se rătăcească. Și care mînca ciuperci culese din ea (ce-i drept, alături de „specialiștii“ localnici). Care o străbătea ca să ia lapte dintr-un cătun de peste rîu. Căreia nu-i era frică să joace „fațea“ prin cotloanele ei cele mai întunecate.

Tot în pădure se înfiripau primele pre-idile. Nu le pot numi idile, nu doar pentru că participanții erau adolescenți, ci și din cauza efemerității lor evidente: poveștile, dacă le putem numi așa, dintre participanți nu țineau mai mult de o seară sau două. O săptămînă era mult. Totul se întîmpla în jurul focurilor de tabără din poiană, unde se prăjeau tot soiul de chestii pe băț, de la carne la bezele, și unde diverșii membri ai „tribului“ de adolescenți schimbau replici rapide și acide pe care le considerau deștepte și erau într-un fel de emulație și competiție perpetuă.

Ani mai tîrziu, pe lîngă aceeași pădure am trăit evenimente importante din viețile noastre: am crescut un copil care a zburdat prin preajma ei ani în șir (deși, după ce s-a făcut mai mare, a început să spună că nu i pasă de ea), am asistat (ce-i drept, mai mult ca spectator) la ridicarea unei case alături de mama mea, ca apoi să trăim, tot acolo, începutul bolii ei. Într-o zi, într-unul din brazi, în drum spre pădure, s-a oprit chiar o barză, ceea ce nu se mai întîmplase niciodată. A adăstat ce-a adăstat, fix în vîrful bradului, și apoi s-a pierdut prin pădure. În pădurea pe care mai am pînă s-o înțeleg și care rămîne mereu o provocare.