Oraşul care (ne) zîmbeşte

Publicat în Dilema Veche nr. 679 din 23 februarie–1 martie
Oraşul care (ne) zîmbeşte jpeg

Mi se întîmplă ceva ciudat: de fiecare dată cînd ajung într-un loc nou, într-un oraș pe care mi-am dorit mult să-l văd, după prima vizită, de cele mai multe ori prea scurtă, se ivesc ocazii de a mă întoarce acolo, ca și cum peste tot ar exista cîte o Fontana di Trevi și aruncarea unui bănuț mi-ar garanta o posibilă revenire. Sau de parcă m-aș lega de locul respectiv cu niște fire invizibile care mă trag înapoi pentru a reface aceleași drumuri, aceleași trasee. Nu există o premeditare, poate că sînt pur și simplu locuri care au nevoie de tine, nu le-ai „trăit“ suficient. Însă nicăieri nu am avut un sentiment mai pregnant de „acasă“ ca la Berlin. Și nu sînt singura care spune asta – Berlinul este unul dintre cele mai vii, mai relaxate și mai prietenoase orașe europene, din prima clipă simți că îi poți aparține. E un oraș care te asimilează, faci parte din el, aproape fără să-ți dai seama. „M-am îndrăgostit de orașul ăsta!“, spune A., care a venit aici în urmă cu doi ani, fără să știe o boabă de germană, doar cu o mie de euro în buzunar și cu o cămăruță închiriată din țară, pentru două luni. Veselia și entuziasmul ei sînt molipsitoare, vorbind cu ea simt că aș putea să mă mut, la rîndul meu, în Berlin oricînd. Mai ales că orașul este atît deschis față de cei cu profesii creative, în fond e vorba doar despre relocation, nu despre o emigrare în adevăratul sens al cuvîntul, adică de a lua totul de la capăt. În România, A. avea un început de depresie, nu-și mai găsea locul, așa că și-a făcut bagajele și a plecat la Berlin. Ca mai toți artiștii care au ajuns aici, a luat-o la început ca pe o aventură. „După șase luni, mi-am dat seama că nu m-aș mai putea întoarce. Berlinul dă dependență.“ Între timp, a învățat germană, a lucrat un pic prin magazine și cluburi, iar acum se ocupă de proiectele ei personale. Se simte liberă să facă ce vrea. Cum ar fi să protesteze în fața Ambasadei României, împreună cu alte cîteva sute de expați, în semn de solidaritate cu protestele din țară. Integrare? „La Berlin te integrezi fără să vrei, iar statul te ajută enorm în privința asta, ți se arată exact pașii pe care trebuie să-i faci.“ Încerc să mi-i imaginezi pe acei funcționari germani, cu toată disciplina și eficiența lor, care te primesc cu bunăvoință, nu te fac pachet și te trimit direct acasă, nu te rejectează ca pe o măsea cariată. Nici nu mi-e greu, fiindcă toată lumea pare să te accepte aici, indiferent de cît de diferit ai fi, n-am văzut nicăieri atîtea zîmbete pe stradă și în spațiul public ca la Berlin. Ești nevoit, practic, să zîmbești atît de mult încît zîmbetul își reintră în drepturi, cu naturalețe. Oamenii îți zîmbesc pe stradă, în magazine, în lift, în metrou unde, la ora la vîrf, foarte puțini stau cu privirile ațintite în telefoane sau tablete și butonează, pentru a se izola de cei din jur. Dimpotrivă, sporovăiesc, se privesc în ochi, își povestesc ziua, doi tipi genul corporate care tocmai au ieșit de la serviciu își deschid sticlele de bere, dau noroc și beau cu sete. Îți zîmbesc turcii atunci cînd îți pregătesc kebab-ul „cu de toate“, adică fără cartofi prăjiți sleiți care să îngroașe umplutura, zîmbesc amabil și un pic reținut japonezii cînd aranjează platoul de sushi. Rîzi și faci glume cu toți ospătarii, unii în uniforme scorțoase, alții cu părul verde, calculează cu răbdare nota pentru fiecare în parte, uneori bazîndu-se doar pe încredere: „Tu ce ai avut?“ O bătrînică își numără la casa de la supermarket fiecare cent, durează vreo cinci minute, casiera așteaptă și zîmbește, în timp ce se formează o coadă de oameni care nu se grăbesc nicăieri. Pe o stradă mai puțin circulată, un moș care stă pur și simplu în fața casei și cască gura la lume ne zîmbește și ne salută de parcă i-am fi vecini. Ne zîmbesc cei care află că sîntem din România, știu despre protestele recente și ne fac semnul OK, este pentru prima dată cînd am senzația că imaginea României se schimbă în profunzimea ei. Primesc cu bucurie toată această infuzie de zîmbete, voi zîmbi larg încă două zile după ce mă voi întoarce în țară, după care, pentru că aici nu există nici o reciprocitate, probabil că o să-mi treacă.

Sînt aproape 15 grade pe malul rîului Spree, am aterizat din iarna de la noi în primăvara care s-a rătăcit pe aici, oamenii care nu au vreo treabă anume stau pe bănci la soare, fac jogging, plimbă cărucioare cu copii sau cîini. Soarele se cerne într-un anume fel, o ploaie călduță de lumină de care mi-a fost atît de dor în ultimele luni. Nu se aud zgmotele străzii, nici claxoane, e doar liniște, tulburată din cînd în cînd de acordurile îndepărtate de flaut ale fetei care cîntă de una singură sub podul din apropiere, muzica îți picură în urechi. Ne inundă o stare de bine. Sub un alt pod, un homeless și-a amenajat o mică gospodărie – are un cort și o bicicletă, pe ghidonul bicicletei sînt întinse cîteva rufe la uscat, ai senzația că acolo e cineva care a venit în vacanță.

Joi, la ora prînzului, un trafic lejer, cam ca la noi în București duminica. Mă gîndesc că oamenii nu umblă brambura prin oraș și că muncesc. Dacă n-ar munci, în toate acele clădiri vechi, de patrimoniu, dar și în cele noi, cum ar fi o clădire de birouri construită din containere, pe lîngă care tocmai trecem, Berlinul n-ar mai arăta cum arată și nici n-ar mai exista toată această atmosferă în care disciplina se îmbină cu lejeritatea. Aș îndrăzni să cred că toți acești oameni din Berlin muncesc cu plăcere. La poarta Brandenburg îi văd pe un balcon pe angajații unei firme de asigurări cum stau înșirați ca niște păsări pe o sîrmă de telegraf. Toți în ținute business, își mănîncă prînzul din caserole, se uită la turiștii de jos, se bucură de soare. Apoi, ca la un semnal, dispar unul cîte unul, intră înapoi în clădire, se întorc la birourile lor, pauza s-a terminat. Singurii care își permit să piardă timpul sînt turiștii care se înghesuie să facă poze, în jurul flașnetarului, același de acum un an. În fond, și el este tot în timpul serviciului. Melodia se repetă la nesfîrșit, lumina e galbenă și cernută, o zi ireală, mă simt ca într-un film, o peliculă decolorată de prin anii ’60, nu mai știu încotro este Estul sau Vestul, toate granițele, inclusiv cele interioare, dispar.

Foto: Adina Popescu

caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Se știe, politicianul român vorbește colorat, dar cîteodată (pesemne ca să fie sobru) își restrînge paleta de culori. De curînd, într-o discuție la televizor, l-am auzit pe unul afirmînd despre un altul că „a spus negru pe alb“.
image png
Ce ne amintim și ce am uitat
Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.