Cînd mergi, pe jos, pe stradă, mai ales la ore ceva mai înaintate, prin București, întîlnești tot soiul de oameni, dintr-o categorie pe care nu ai vedea-o neapărat și la lumina soarelui. Descoperi o viață mai întunecată, nu chiar înspăimîntătoare, dar din alt univers decît cel al clasei mijlocii cu care ești obișnuit.

Cei mai mulți dintre oamenii de prin peregrinări nocturne sînt căutătorii în gunoaie. Destul de mulți, o tagmă întrucîtva vizibilă: căutatul lor nu se mai prea desfășoară ca o acțiune grăbită și de care să te rușinezi, ci precum una care poate fi performată tacticos. Căutătorii în gunoaie sînt jerpeliți, dar nu chiar ca altădată: aș zice, mai curînd, îmbrăcați modest. Și dotați cu cutii și saci pentru încărcarea posibilelor prăzi. Pe unul dintre ei, din zona Udriște, un domn cu barbă, îl știu deja, aproape că ne salutăm: se pare că împărtășim aceleași ore. El se apleacă tacticos, meticulos, asupra unui coș de gunoi dintr-o intersecție și-l examinează ca un savant care pregătește vreun experiment. Examinarea durează mai mult decît încărcarea și necesită concentrare. Domnul respectiv scoate mai tot ce găsește prin gunoi, pune obiectele undeva pe trotuar și le cercetează.

El e doar unul dintre căutători, aș zice mai reflexiv. Există și alte feluri, evident. Unii sînt mai dornici de dialog, caută în gunoaiele lor, dar țin să împărtășească și lumii din ce găsesc acolo. Alții sînt mai vocali și mai agresivi. Îl știu pe unul, în zona blocului meu, care vorbește singur și scoate un soi de mici strigăte fie de victorie, fie de dezamăgire, în funcție de ce descoperă sau nu acolo. Uneori mai cere și ajutorul trecătorilor, poate chiar prea insistent. Un altul circulă cu un mare cîine flocos.

Există și reprezentanți ceremonioși ai lumii gunoaielor. Într-o altă seară, pe un trotuar îngust, m-am nimerit față în față cu un gunoier, de astă dată adevărat, în uniformă, reprezentant al instituției gunoaielor, și nu un particular întîmplător. Un gunoier al municipalității, și el un domn cu barbă, destul de spilcuit. Nici eu, nici el nu ne hotăram prin care parte să trecem, și nici care să treacă primul pe trotuarul îngust. Eram precum cele două capre de pe un pod. La un moment dat, el s-a oprit și mi-a spus: „Vă rog să mă scuzați, doamnă!“ Și m-a lăsat să trec.

M-am intersectat, însă, și cu alți oameni ai străzii care nu aveau direct de-a face cu gunoaiele. Am intrat chiar, la limită, în situații cu potențial periculos, pe care, fiind alunecată parțial în visările mele, nu le-am sesizat: într-o seară, destul de tîrziu, era în fața blocului un bărbat care nu părea, în întunericul de atunci, mult diferit de oricare alt trecător. N-am fost prea atentă, l-am întrebat dacă vrea să intre în bloc și l-am lăsat să treacă înaintea mea. Am intrat și eu, și cînd am ajuns la etajul întîi, omul, care s-a dovedit, mai la lumină, a fi un aurolac, se așezase pe jos și mînca dintr-o pungă. Situația, pe care, ce-i drept, mi-o făcusem cu mîna mea, era undeva la limita dintre comic și horror. M-am salutat cu aurolacul și l-am rugat, cu calm, ca după ce mănîncă să plece, că altfel o să am probleme cu ceilalți locatari (despre propria mea frică, desigur, nespunîndu-i nimic). El a dat cumva din cap, eu am zbughit-o pe scări în sus, cu inima cît un purice. Într-adevăr, a doua zi omul nu mai era pe acolo.

Și mai recent, într-o altă seară, dar destul de devreme, prin zona Tineretului, o fată a străzii s-a apropiat de mine. Era clar că vrea ceva, că cerșește, așa că i-am dat niște bani. Se pare, însă, că nu era de ajuns. Sau nu era exact ce voia fata. Care a început să se țină după mine, rugîndu-mă să intru cu ea să-i cumpăr ceva de mîncare pentru fetița ei. Nu voia oriunde, ci la un Mega Image destul de îndepărtat de locul unde ne aflam și la care ca să ajungi trebuia să treci printr-o zonă destul de întunecată. Nu am acceptat să merg acolo și am mers la un magazin în stilul alimentarelor comuniste, care se afla undeva mai aproape. Acolo, interlocutoarea știa exact ce voia: 200 de parizer de pui, o Cola mare. Inițial. După care a mai vrut și o margarină Linco. Apoi niște iaurturi, pe care, recunosc, nu i le am mai luat. Pentru că mă aflam undeva între mustrări de conștiință și o constantă alertă de a nu fi păcălită prea rău.

Păcălită întrucîtva oricum mă simțeam. Mereu mi-era frică de situația în care mă aflam, mă tem să nu urmeze ceva mai rău, ceva din care să nu mai pot să ies. În același timp, cînd fata, care era ea însăși o fetiță, mi-a spus să intru cu ea să-i cumpăr ceva pentru fetița ei, pentru că, dacă se duce singură, poate n-o să i se dea, sigur că m-am înduioșat. Mi-am dat seama că voia să investesc în ea și în „situația“ ei mai mult decît banii obișnuiți pe care i-aș fi dat unui cerșetor oarecare. Și, odată cu ei, și diverse sentimente omenești. Pe care, recunosc, mi-a fost greu să le gestionez. Dar care m-au făcut, poate pentru prima oară, să ies din cercul meu strîmt și să văd că mai există și alți oameni, destul de asemănători nouă, și dincolo de el.