Din centru pînă-n mahalalele sale sărăcăcioase și tenebroase, Bucureștiul interbelic era, pe timp de noapte, o zumzăială continuă. Toamna tîrziu, iarna și primăvara devreme, cînd vremea era capricioasă și ostilă, agitația nu era foarte vizibilă pe străzi, în schimb, în interiorul anumitor clădiri, prea bine știute de bucureșteni, petrecerea era în toi. Din mai pînă în octombrie, freamătul se muta în aer liber, în grădinile de vară neobișnuit de numeroase, care împînzeau în lung și-n lat orașul. În perioada interbelică, românul, și parcă mai cu seamă bucureșteanul, putea fi descris printr-un singur cuvînt, deloc peiorativ: chefliu. Nu conta clasa socială, de la boieri la funcționari, negustori și lustragii, fiecare își găsea un chef pe gustul și posibilitățile sale.

Cum se lăsa seara peste București, lumea dădea mai întîi iama în cinematografe, care rulau filme chiar și de şapte ori pe zi, avînd în mare parte program încă de dimineață. Cinematograful era, în perioada interbelică, o instituție: existau peste 50 de săli în tot orașul, de la centrul elegant la cartiere precum Dudești, Calea Rahovei, Văcărești sau Mătăsari. Neastîmpărul din zona centrală se muta la orele serii de pe Calea Victoriei pe bulevardul Elisabeta. La Cercul Militar începea șiragul de reclame luminoase: ARPA, Vox, Trianon, Femina, Capitol, Forum și Corso, și de la est la vest, lumea se revărsa într-un șuvoi neîntrerupt spre magia ecranelor și a poveștilor cu final fericit. Decorul devenea feeric din pricina numărului foarte mare de neoane, într atît încît într-un număr al revistei Magazinul din 1932 puteai citi următoarele: „Decorul străzii e format aci din litere de lumină verde sau albastră, conservată în tuburi de sticlă. Pe timp de ploaie, reflexele acestui decor pe pavajele sticloase joacă o feerie de caleidoscop.“ Luminile erau însoțite de vocile actorilor, scoase în stradă de patroni cu ajutorul difuzoarelor, ca să atragă mai mulți clienți. Pe deasupra discuțiilor purtate de trecători în română puteai auzi, prin urmare, vocea răgușită a Gretei Garbo sau accentul Marlenei Dietrich.

Electricitatea devenise pe atunci simbolul progresului tehnologic și al modernizării orașului, alături de automobil. Această transformare este amintită și de scriitorii epocii, unul dintre cele mai frumoase fragmente fiind poate cel din Întoarcerea din rai, în care lumina pare singurul lucru care îl mai ține încă legat de oraș și, implicit, de viață, pe Pavel Anicet: „Cînd coborî în stradă, se aprindeau felinarele. Se îndreptă fără voie către Bulevard; luminile acelea roșii îl fascinau, îl țineau încă legat de București. (...) Le privi zîmbind. Se face un oraș frumos, Bucureștiul ăsta. Gîndul îi plăcu; erau un gînd limpede, senin, chiar stenic.“

Să ne întoarcem însă la bulevardul Elisabeta: aglomerația era atît de mare în lunile calde, încît nu prea aveai șanse să ieși nemototolit și necălcat pe bombeu de trecătorii grăbiți sau neatenți. Ajungeai acasă ciufulit, boțit, aiurit de această arteră modernă, amintind de orașele occidentale: „Pe bulevard, lumea curge, mereu înnoită și mereu aceeași. Femei frumoase, cu inițiala de nikel pe bască; tineri în pulovere de lînă fără mîneci, comen-tînd ultimul match al lui Spakow; domnul care caută o aventură de o oră… Mica porțiune de bulevard, dintre Calea Victoriei și Cișmigiu, e singurul colț de București rupt din strălucirea Parisului și grefat aci, la coada Europei. Cu barurile lui automate de sticlă și metal, cu vînzătorii ambulanți de cravate și albume, cu eleganța femeilor, dar mai ales cu reclamele de lumină, bulevardul acesta pare desprins dintre marile bulevarde pariziene.“ (revista Magazinul, 1932) Primul bar Automat apăruse aproape de intersecția dintre Calea Victoriei și bulevardul Elisabeta cu un an mai devreme, în 1931. Moda venise din Statele Unite, iar bucureștenii erau fascinați de automatele cu fise din care îți puteai lua băutură, sandwich-uri, plăcinte și prăjituri.

La periferie, numele cinematografelor deveneau mai răsunătoare și îndrăznețe: exista un cinema Puiu în Pantelimon, Isbînda pe Calea Văcărești, Magic pe Maica Domnului la nr. 8 (coincidență sau nu, tocmai în Bucureștiul lui Mircea Cărtărescu din Solenoid), Liric pe Mătăsari și chiar Edison sau Lucifer pe Calea Dudești. Dacă în centru îndrăgostiții se țineau de mînă pe întuneric și se sărutau timid, la periferie toată lumea fuma, ronțăia bomboane și alune americane și se săruta cu patimă. La mahala se dădeau mai ales filme de aventuri și polițiste, iar spectatorii aplaudau sau huiduiau, după caz, pe măsură de acțiunea devenea mai palpitantă. Dacă eroul săruta vreo damă la final, toată sala era în extaz:  „Țoc, țoc, țoc! Bravo, șefule! striga lumea imitînd sărutul și aplaudînd turbat.“ (Mircea Damian) Uneori, dramele de pe ecran se mutau în sală, cînd iubitul se uita cu prea mult jind la eroina atrăgătoare din film.

După cinema, bucureșteanul se oprea tacticos la un local central sau la o cîrciumioară, să mănînce o fleică sau niște mititei, să bea vin sau bere Luther, să comenteze ceea ce tocmai văzuse și marile probleme ale zilei. Localurile arătau cam toate la fel, în linii mari: iarna, o sală imensă, cu mese și scaune, avînd, în capăt, locul special amenajat pentru orchestră, iar în mijloc, un ring de dans, vara, o grădină cu pomi, cîteva mese și becuri tricolore. Diferită radical era însă atmosfera. Dacă în localurile din miezul orașului existau orchestre de jazz sau diseurii și diseusele (din franțuzescul diseur/diseuse) veneau pe la mese șoptind în românește pe ritmuri de tango, la mahala lăutarii cîntau cu cobza, dibla și țambalul. În centru existau și cîteva localuri foarte moderne, în care petrecerea începea abia după ora 10, cu separeuri mai mari sau mai mici, intime, și cu jocuri de lumini, verzi, roșii și albastre. Baruri precum Colos, decorat de arhitectul Jean Monda, aveau mobilier Bauhaus, linii minimaliste, inserții de metal și corpuri de iluminat geometrice.

Conform lui Mircea Damian, petrecerile se terminau, fie iarnă, fie vară, la ora 8 dimineața: „Chefurile se poartă, de cele mai multe ori, în trei, patru sau zece localuri și se isprăvesc a doua zi la opt, în halele centrale, la ciorbă de burtă sau într-un cabaret din centru.“ Așadar, ciorba de burtă, prezentă și atunci, și acum, pare să fie pentru români leacul suprem, de peste veacuri. Plimbarea dintr-un loc de petrecere într-altul era norma în perioada interbelică, și nu rareori boierii, plictisiți de localurile centrale, mergeau în cele de la periferie, să chefuiască mai cu spor. Diferențele de clasă se estompau, atît boierii, cît și mahalagiii fiind, înainte de toate, cheflii.

Conflictele izbucneau doar cînd venea vorba de amanta mahalagiului, căreia tinerii sclivisiți îi făceau ochi dulci din pricina beției: „Cînd însă boierul, fie din nărav, fie din beție, depășește o anumită linie în manierele pe care trebue să le aibă față de amanta omului dela mahala – în dimineața următoare se trezește la spitalul de urgență sau pe lumea cealaltă, cu capul crăpat sau cu burta spintecată frumos de sus în jos, în linie dreaptă…“ Puteai întîlni în aceste cîrciumi personaje rău famate ca Mitică Ciocolată, Costică Ambasadoru, Nea Doctorul, Nae Catifea sau Costache Șapte Degete, a cărui poreclă venea de la numărul impresionant de portofele pe care îl putea fura într-o singură zi. Și prin localurile din centru se iscau certuri din cauza spiritelor prea ațîțate de alcool, atentînd la iubitele sau soțiile mesenilor, însă acolo, lumea fiind mai civilizată, lucrurile se rezumau la un pahar spart sau vărsat în capul seducătorului și cîteva palme. Tot din pricina beției se mai întîmplau și accidente, unele grave, altele doar amuzante, cum a fost, de pildă, în 1935, aterizarea unui automobil direct în fîntîna din fața Casei Doina de la Șosea.

Privit de ochiul contemporan, tabloul animat al Capitalei interbelice surprinde prin numărul mare de cinematografe, inclusiv în cartierele populare, repartizarea relativ uniformă a localurilor de petrecere, diversitatea atmosferei din ele, precum și prezența constantă a unei orchestre și a unei interprete / unui interpret. Discrepanțele sociale dintre centru și margine erau, desigur, imense, iar eforturile incipiente ale autorităților de a înlocui locuințele insalubre de la periferie cu mici blockhaus-uri păreau ridicole în raport cu dimensiunile mahalalelor. Dar asta nu-i împiedica pe bucureșteni să petreacă și să aibă, pe lîngă localurile din miezul orașului, cîrciumi periferice aproape la fel de faimoase și de agitate. Optimismul autorilor de articole și de texte literare, în ochii cărora Bucureștiul trăia un moment unic, un proces de modernizare continuă și irepresibilă, pare aproape înduioșător astăzi, privit prin lentila cenușie și haotică a celor 80 de ani care ne despart.

Elanul acela progresist pare să se fi pierdut astăzi, într-un oraș mai degrabă înapoiat, tern, reticent la noile tehnologii și practici urbanistice, care își lasă moștenirea interbelică pradă uitării. „Catalog București“, proiectul ARCEN de inventariere a celor 98 de zone protejate ale Capitalei, își dorește în final ca mare parte din aceste zone să fie revalorificate și ca orașul să își recapete puțin din coerența de altădată. Dar acest lucru nu este posibil decît prin cunoașterea stării actuale de conservare a țesuturilor istorice și a problemelor pe care le au – acesta este scopul principal al inventarului ARCEN. Un plan urbanistic de salvare a lui nu poate începe decît prin cunoașterea completă a punctului de pornire. Bucureștiul nu este încă un oraș pierdut, dar are nevoie, pentru a ajunge un oraș european, așa cum își doreau și interbelicii, de măsuri complexe și de o viziune de ansamblu, nu de peticelile cu care e obișnuit de 28 de ani încoace. 

Andreea Apostu este membră ARCEN și doctorandă a Universității din București (Facultatea de Limbi și Literaturi Străine) și a Universității din Poitiers.