An aniversar, ăsta: pe 9 aprilie aveți 100 de ani de la unirea cu Basarabia, pe 14 noiembrie – 140 de ani de la unirea cu Dobrogea, pe 28 noiembrie iar un 100 de ani, rotund, de la unirea cu Bucovina, iar pe 1 decembrie aveți Ziua Națională (nu comentez, se putea mai bine). În ceea ce mă privește personal, nu am fost prezent la nici unul din evenimentele sus-menționate, neavînd deci nici un merit, așa că mă abțin. Ce-am avut de sărbătorit, am sărbătorit deja pe 1 ianuarie: 16 ani de la ridicarea vizelor! Nu e o aniversare tocmai rotundă, știu, dar e a mea, c-atunci m-am născut și eu de-a binelea, ca om, nu ca român (ca român m-am născut la Revoluție, dar degeaba: de români fugea toată Europa ca de dracul).

Necazul este c-am sărbătorit singur. Cei mai tineri ca mine sînt prea tineri ca să înțeleagă despre ce este vorba, cei din leatul meu încearcă din răsputeri să uite „epoca vizelor“ (1990-2002), n-am avut cu cine vorbi, cu cine povesti, toți se prefăceau c-au uitat, că li s-au șters complet din memorie umilințele îndurate la cozi. Dar mint, toți mint. Așa ceva nu se uită; binele îl mai uită omul, răul însă – niciodată. Mi-e teamă că trebuie să dau unele deslușiri de aici încolo, pentru că altfel risc să produc un text inteligibil doar pentru mine, și nu asta e ideea; deci, cum a început totul?

Mai întîi a fost Revoluția, nu, mai întîi a fost comunismul. În comunism, accesul la pașaport era drastic restricționat, dar nu interzis: au existat posesori de pașaport și înainte de 1990, poate 1% din populația țării, poate mai puțin, nu știu. Dar între 1 ianuarie 1990 și 1 ianuarie 2002, milioane de oameni și-au „scos“ pașapoarte; al meu, de pildă, era datat cu 16 martie 1990. Și la ce mi-a folosit? Cu pașaport românesc puteam călători oriunde voiam, adică la Istanbul, cu sacoșa de rulmenți; în rest, mă primeau numai esticii noștri, plus cei care existau și nu mai există – iugoslavii, cehoslovacii, sovieticii… ce vremuri și acelea. Puciul din 19 august 1991 m-a prins în Uniunea Sovietică, la Lvov, și asta trebuie povestit cîndva, dar nu azi. Azi povestim de vize.

„Viza“ este acea ștampilă care se pune pe pașaport cînd intri într-o țară. Care se punea, mai exact, și care acum nu se mai pune, că sîntem uniune europeană; dar cînd călătorim în afara ei, clanț!, ofițerul vamal ne ștampilează o pagină din pașaport cu așa ceva, c-o viză de-asta de care spun. Și cum s-au petrecut lucrurile? După ce l-am împușcat frumușel pe Nea Nicu, ne puteam sui în avion, coborî la Schwechat, în aeroport, trece pe la ofițerul vamal ca să ne ștampileze pașaportul cu „viza de intrare“ de care povestesc, apoi lua trenul pînă la stația Mitte, în buricul tîrgului, și-a noastră era Viena! Din păcate, toată trebușoara asta („fereastră de oportunitate“, cum se spune-n afacereză) s-a închis foarte repede: Vestul s-a prins cu cine are de-a face (primul val de români a fost compus aproape exclusiv din infractori) și-a schimbat foaia: viza nu mai putea fi luată în aeroport (sau la punctul vamal, rutier, feroviar etc.), ci trebuia luată de la ambasada din România. Și-atunci a început nebunia care a ținut 11 ani. Cozile de la ambasade, cozile de la vize. Cu asta ne-a primit lumea democratică, lumea liberă. După ce de-abia scăpaserăm de cozile lui Nea Nicu…

Primul meu pașaport a fost emis cînd „nebunia“ se declanșase deja (n-am pupat nici o Vienă, am rămas cu sacoșa de rulmenți), aveam deci bănuiala c-atunci se închisese fereastra de oportunitate, dar trebuia să fiu sigur, ca să pot scrie textul ăsta. M-am adresat tuturor ambasadelor din UE, plus Elveția și Norvegia, așa, să fie. Nu mi-au răspuns decît francezii, germanii și norvegienii, dar nici un răspuns nu era util (să nu zic „aiurea cu drumul“, că nu-i frumos). M-am adresat în scris Ministerului de Externe al României, iar oamenii de acolo au fost mult mai corecți: m-au sunat la telefon și mi au spus franc că habar n-au. În cele din urmă, tot cu vienezii mei am avut noroc (se simte moștenirea Imperiului, și cît l-am înjurat noi la orele de istorie…), de mi-am dus ancheta pînă la capăt:

„Stimate Domnule Buzea,

va multumesc pentru rabdarea avuta.

Cu privire la intrebarea D-voastra, va pot comunica urmatoarele: obligativitatea temporara a vizelor pentru cetatenii romani se pare ca a fost introdusa in martie 1990. Avand in vedere ca atat Austria, cat si Romania sunt state membre ale Uniunii Europene, subiectul vizelor de mult nu mai este unul de actualitate. Dreptul la libera circulatie este valabil atat pentru cetatenii romani, cat si pentru cei austrieci. Privind relatiile diplomatice dintre cele 2 tari ale acelor vremuri, va recomand cartea: «Relatii diplomatice austro-romane intre 1945-1997» de Paul ULLMANN, Institutul European.

Cu stima“ etc.

Concluzia: vizele mi-or mîncat norocu’. În loc să fi fost atîția ani Mihai Sacoșă, aș fi putut munci, aș fi putut studia, aș fi putut evolua ca om, m-aș fi putut europeniza și pe dinăuntru, nu doar așa din haine; nu știu, poate. Sau măcar aș fi intrat în libertate ca om liber, nu ca român, nu ca suspectul de serviciu*.

Dar e adevărat, oare? Iată, sînt în sudul Angliei (este februarie 2014) și lucrez la niște sălcii, împreună cu Fleur, un băiat voinic și foarte voios, cu exact douăzeci de ani mai tînăr ca mine. Din vorbă n vorbă, Fleur mi se plînge că el „nu e liber“. Am crezut că se referă la vreun contract oneros pe care-l semnase cu patronul, dar nu, Fleur filozofa, se referea la sensul general al libertății; avea de lucru, avea pașaport, avea permis de muncă, n-avea nevoie de vize, n-avea familie care să depindă de el, copii, rude senile, nici o greutate de picioare, era liber ca păsărea cerului, din punctul meu de vedere (în felul în care eu nu fusesem nicio-dată, în treacăt fie spus). Cu toate astea, el mi se văita că nu era liber!

Parcă-mi dăduse cu leuca-n cap. Nu înțelegeam, nu pricepeam, nu deslușeam nicicum gîndul lui adînc: ce voia să spună? L-am luat dulce, moldovenește, și mai cu lugu-lugu, mai cu „hai că ai dreptate“, mai cu alte mici ticăloșii redacționale l-am făcut să spună tot, ca la poliție. „Tot“ era foarte puțin: Fleur nu era liber pentru că trebuia să muncească. Punctum. Nu-mi venea să-mi cred urechilor, avînd în vedere că era băiat de-al nostru de la țară, dintr-un sat de pe Valea Ialomiței, nu vreun snowflake sau cum se mai spune; muncise de cînd învățase să meargă, cum e peste tot la țară, iar acum domnul Fleur „nu era liber“ pentru că tundea niște sălcii ușoare, pe bani grei, pe lire sterline la care nici nu visau sătenii lui! Eram năucit, recunosc cinstit, dar apoi am început să mă „deschid“ spre punctul lui de vedere: toate canalele media îl bombardau zi și noapte cu destine complet diferite de-al său, cu oameni tineri fără griji, care se distrează cît e ziulica de lungă, ba pe plajă, ba la schi, ba la bar, ba la „petreceri de firmă“, ba la cumpărături, ba la volanul unor „mașini bengoase“. Mintea vulnerabilă a colegului meu arborist fusese aproape capturată de aceste mici opere de artă ale colegilor mei publicitari („Iată, aceasta este viața fără efort! Nu-i așa că-i frumoasă? Și tu ai dreptul la ea! Pentru că meriți!“), deci nu știu în ce măsură predica mea pătimașă, pe drumul de întoarcere, a avut succes.

O ultimă amintire: spre finalul anilor ’80 se întîmpla foarte des ca securiști chei și grași să ne strige nouă, adolescenților cu plete, zdrăngănitorilor din chitară: „La muncă, bă!“ Ne uitam uimiți la ei și ne minunam de turbarea oamenilor fără treabă („Uite cine moare de grija noastră!“), dar după trecerea a treizeci de ani, vin și mă-ntreb: nu cumva acum eu sînt securistul chel și gras care strigă „La muncă, bă!“ lui Fleur și generației sale?!

* Capitaine Louis Renault: „Round up the usual suspects“, Casablanca, 1942.

Mihai Buzea este jurnalist.