După ce am scris titlul, mi-am dat seama că anul ăsta, de fapt, nu mai e cu totul valabil. Că în fiecare an am trăit „magia luminițelor“ de Crăciun, mai puțin anul ăsta. În fiecare an mi-a plăcut să mă plimb și să văd, cu alți ochi – mai îngăduitori, mai binevoitori – lumea prin tunelul strălucitor. Oricît de kitsch ar fi fost, era „în spiritul Crăciunului“.

Anul ăsta, însă, kitsch-ului de Crăciun, tolerat, i s-a adăugat și cel naționalist. Iile și clopurile uriașe, cruciulițele tricolore și cele trei figurine încinse-n horă aparțin, evident, unui cu totul alt imaginar decît cel cu reni, îngeri, stele și Moși. Unui imaginar pe care generația mea, de pildă, trecută printr-o copilărie comunistă în care naționalismul nu avea deloc o tentă pozitivă și era doar una dintre formele de manipulare și de acoperire a altor păcate, nu-l poate aprecia.

Și totuși, cu toată tenta asta căreia nu i găsesc rostul, am umblat zilnic pe sub bolta de lumini, pierzîndu-mă în mulțimi și-n minuscule întîmplări. Unele mai tenebroase, altele mai zglobii. Au fost zile în care am mers ca un buldozer pe sub lumini, fără să văd în stînga ori în dreapta, simțind doar oamenii care alunecau pe lîngă mine ca două șuvoaie cenușii, fără chipuri concrete. Zile în care mă urcam în taxiuri în care șoferii, după ce mi se adresau ceremonios cu un cvasi-țîfnos „doamnă“, habar nu aveau pe unde s-o ia și nici cum să conducă, și erau mereu gata să intre-n alte mașini. Tot ce puteai face, ca pasager devenit, brusc, copilot, era doar să le semnalezi, pe un ton aparent neutru, eventualele obstacole care-ți puteau ieși în cale, ca-ntr-un joc pe computer. Și, tot ca-ntr-un asemenea joc, să vezi dacă te transformi într-o explozie de luminițe roșii și albastre ori cîștigi punctele și treci la etapa următoare.

Nu știu cum și de ce, nu mi-a fost teamă nici de varianta cu luminițe. Cumva, tot hălăduind singură prin mulțimi, am dezvoltat un soi de sentiment al invizibilității. Era ca și cum mi-aș fi pus mantia lui Harry Potter (și a altor eroi de basm de dinaintea lui) și mi-aș fi permis să umblu cît se poate de liberă de colo pînă colo, fără frică, pentru că nimeni nu mă știa. Sau, cel puțin, așa credeam. S-a dovedit, însă, că-n realitatea plină de surprize erau cîteva creaturi care mă vedeau, totuși. De pildă, o pisică cenușie, pe o stradă întunecată, care mi s-a frecat de picioare cu excesivă tandrețe. Vînzătoarea de îngeri (știu, sună pompos și prea metaforic, era de fapt doar o fată care vindea podoabe de pom din ceramică, handmade, cu chipuri de zîne și îngeri) din Tîrgul de Crăciun, care m-a salutat cu căldură, căci mă știa printre puținele ei cumpărătoare fidele din toți anii. Cîinele Luca (!) de la taraba de ziare din Piața Romană, care a ieșit, la un moment dat, de sub tejghea, a pus labele pe ea și mi a lătrat în semn de salut în timp ce cumpăram un calendar cu pisici. Șoferul de taxi, tînăr și prezentabil, care, în sfîrșit, zîmbea: era aproape primul om pe care l vedeam binedispus după o pleiadă de deprimați și demoralizați care mi-au tot ieșit în cale. I-am spus că mă bucur să mai văd pe cineva binedispus. A continuat să zîmbească și mi-a povestit o întîmplare halucinantă: o doamnă care i s a urcat în mașină, cu ceva timp în urmă, l-a reclamat pentru că i s a părut prea vesel, iar la ea în familie oamenii erau veseli doar cînd luau ceva la bord…

Alți oameni, cunoscuți, au fost precum ajutoarele lui Făt-Frumos (în cazul meu, al Ilenei Cosînzeana, dar să nu exagerăm) pentru mine. Într-o perioadă în care lumea mi se cam decolorase, devenind spălăcită și rărită, pe cale de destrămare, ei m-au introdus în lumile lor. Mai ciudate, poate, dar interesante. Altfel, oricum. O creatură m-a purtat prin lumea frunzelor, florilor, peisajelor și a contemplației în general. O alta într-una a manualității și meșteșugurilor, în care din orice se poate făuri ceva, totul se poate transforma, există posibilități nelimitate și nu te plictisești niciodată. M-am lăsat pentru scurt timp antrenată chiar și-ntr-un joc pe care-l practicam cînd ne plimbam pe străzi, în liceu: dacă atunci ne uitam pe geam prin casele oamenilor (știu, nu i frumos), acum ne uitam doar la animalele de prin curți: eram însoțită de o expertă, care le cunoștea pe toate din anumite zone.

Am reușit, chiar, dintr-o întîmplare, la biserică, să ajut la o o­pe­rațiune importantă: punerea anafurei în pachețelele care urmau să fie împărțite credincioșilor. Oricît de hilar ar părea, am fost foarte fericită să desfac pungile în care doamna de lîngă mine punea bucățile de pîine. Am simțit că fac parte din comunitate (partea aia fără pretenții). Și, datorită acestei operațiuni și altora dintre cele amintite, am simțit că lumea se mai despălăcește și începe să prindă, timid, culoare.

Foto: adevarul.ro