Explozia popularităţii poliţistului Marian Godină în mediul online i-a luat pe mulţi prin surprindere, el fiind, poate, cel mai surprins dintre aceştia. Să ai o pagină de Facebook urmărită de aproape o jumătate de milion de persoane (453.000 la 21 octombrie) e o performanţă cu care puţini români se pot lăuda. Spre exemplu, dacă le lăsăm deoparte pe alde Teo Trandafir şi Andreea Marin (cu trei, respectiv, un milion şi jumătate de urmăritori fiecare, cifre suficiente pentru a intui ce profunzimi adăposteşte găoacea minţii românului), constatăm, selectînd aleator, că pagina de Facebook a lui Cristian Tudor Popescu e urmărită de 193.000 de persoane, a lui Mircea Cărtărescu, de 70.000 de persoane, iar a politicienilor, cu excepţia preşedintelui României (1.800.000), e urmărită tot de un număr mai mic de persoane (Dacian Cioloş – 338.000, Liviu Dragnea – 166.000, premierul Mihai Tudose – 10.000). Prin urmare, Marian Godină stă chiar bine.

Ce e şi mai surprinzător e că a apărut din neant. Ieri nu-l ştia nimeni, azi toată lumea îi pronunţă numele, ca unui actor obscur ajuns, peste noapte, cîştigător al premiului Oscar. Ce e, de asemenea, spectaculos în povestea lui e că, -fiind „doar“ – sau „decît“, ha-ha! – subofiţer în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a avut curajul să povestească, adesea cu umor, lucruri adevărate, dar incomode, cu care mulţi români (nu doar poliţişti) rezonau.

Reversul acestei celebrităţi e că a ajuns să îi scoată pe mulţi din sărite deoarece, de la o vreme, pare a-şi da cu părerea despre orice, nu se mai limitează la povestioarele lui din trafic. Păi, ce facem? La mişto, unii recomandau ca, înainte de numirea miniştrilor, să fie consultat şi Godină, pentru a se preîntîmpina o criză politică generată de postările lui online, în care ar fi putut recuza dreptul moral al lui X de a ocupa un fotoliu ministerial.

Există români care, din nerozie, îi lipesc clasica etichetă a „tablagiului“, asimilîndu-l „miliţianului“ care îngălează două vorbe şi dă amenzi. Alţii, coborîţi de pe păşunile teoriilor conspiraţioniste, îl prezintă ca omul serviciilor. Dar cei mai mulţi constată, exasperaţi, că Godină a ajuns să se comporte ca „o vedetă“.

Păi, cum să zic, chiar este. Cînd ai aproape o jumătate de milion de followers, oricum ai da-o, nu mai eşti un oarecare. Nu doar că ţi se acordă atenţie, dar părerea ta e aşteptată. Eşti încurajat să te exprimi nu numai pe temele-nişă care te-au consacrat, ci pe marginea multor altor subiecte. Şi, stai puţin, de ce să nu o facă? E pagina lui de Facebook, scrie ce doreşte.

Aşa e, zic ei, dar prea şi-a luat-o-n cap cu talentele, prea a început să-şi dea cu părerea despre orice. Da, „tablagiul“ Godină nu-şi mai cunoaşte lungul nasului. Oh, serios? Păi, nu pentru asta e Facebook-ul? Apropo, tu, cînd îţi dai cu părerea că s-o lase mai moale Godină cu datul părerii, ce faci? Cu ce îţi sînt afectate like-urile de postările lui? Ori traiul de zi cu zi? Şi, mai ales, tu nu te uiţi în jur? Nu vezi că unii se simt „vedete“ cînd au 5.000 de followers în listă, că alţii se simt speciali cînd postează bancuri şi glumiţe ori cînd distribuie imagini cu căţeluşi şchiopi şi citate cu ce-a zis Umberto Eco despre prostul conectat la net? Unde mai pui că Floricica Dansatoarea, transsexualul Naomi şi Fernando de la Caransebeş se percep şi ei a fi un soi de vedete, alţii (vezi Cristiana Anghel, Maria Grapini sau Liviu Pleşoianu) – chiar personaje impozante ale vieţii publice contemporane, iar unii îşi augmentează statutul real pentru simplul motiv că ţin cursuri pompoase de public speaking, pentru că au fost mediatizați într-un scandal sau au contul de Instagram urmărit de o duzină de hăndrălăi în călduri.

Cîţiva, în virtutea faptului că Godină a publicat o carte, îi refuză „autoritatea“ de influencer – parcă ăsta ar fi termenul la modă – cu condescendenţa unor critici consacraţi. Dar el nu s-a erijat nicăieri într-un cărturar de talia lui Liiceanu, nici într-o personalitate îngîndurată cum e Cristian Tudor Popescu, n-a susţinut că opiniile sale ar fi incursiuni pe teme filozofice, pe scurt, nu a pretins că e mai mult decît este. Literar judecînd, scrierile sale se situează pe acelaşi palier cu ale Mihaelei Rădulescu, cu diferenţa că el nu manifestă înclinaţii spre epatare şi nu se străduiește să fie încorporat în sfera elitelor culturale, cu care membra juriului de la Românii au talent tînjeşte a fi asociată.

Dacă s-a ajuns, totuşi, ca punctul său de vedere să fie mai viral decît al lui Cărtărescu în mediul online, singura responsabilă e societatea, în ansamblu, căci ea impune modele intelectuale după chipul şi asemănarea sa. Toţi sînt, oficial, admiratori nedezminţiţi ai lui Cărtărescu, dar realitatea arată că mult mai puţini au citit Solenoid decît Flash-uri din sens opus de M. Godină, Fluturi de I. Binder şi Amanţii lu’ tanti Ozon.

Pe undeva, e acelaşi motiv pentru care individul, cu mic, cu mare, se înghesuie în cinematografe pentru a viziona blockbustere şi comedioare unde se livrează emoţii facile şi entertainment, şi mai deloc pentru a urmări un film echilibrat, fără efecte speciale, staruri de prim rang şi buget colosal (nu neapărat film de artă), dar în timpul căruia e transferat dincolo de orizontul năclăit de stereotipii în care şi derulează viaţa.

Acum, că unora le place sau nu, Marian Godină a devenit un personaj foarte popular în România şi tocmai de aceea mă voi opri asupra unei întîmplări recente care l-a implicat direct. Acesta, bravo lui, şi-a dorit să fie ofiţer. A susţinut de cîteva ori examenul la Academia de Poliţie, dar nu l-a luat. Ultima oară, în august, exclamaţiile de dezaprobare indignată şi comentariile băşcălioase, în care i se aducea la cunoştinţă, pe un ton apăsat şi satisfăcut, că ăsta e nivelul lui, au fost la ordinea zilei.

Eu spun atît: dacă e cît de puţin adevărat ce se zice-n stînga şi în dreapta – desigur, sînt zvonuri, bîrfe, vorbe de clacă, nimic serios –, dacă e să ne luăm după ce spune gura lumii că se întîmplă pe meleagurile mioritice, anume că, în Poliţie, fii şi fiice, rubedenii, cunoştinţe şi alţi treanca-fleanca ai unor ofiţeri, generali, oameni sus-puşi şi mai puţin sus-puşi şi-ar fi găsit un culcuş călduţ în această instituţie a statului, fără altă bază concretă de avansare din viaţa civilă de unde proveneau decît aceea de a fi copilul, ruda, cunoştinţa lui X şi Y… repet, nu e nimic dovedit, doar dau glas opiniei lumii ciudoase şi răutăcioase care croncăne ca să se afle-n treabă, pretinzînd că indivizi anoşti, absolvenţi ai unor facultăţi de duzină sau ai unor facultăţi cu o legătură firavă cu obiectul job-ului pe care au fost încadraţi, au penetrat sistemul poliţienesc ocupînd funcţii de ofiţeri (pe alocuri, chiar de ofiţeri superiori) în baza unor examene superficiale, inclusiv fără a trece baremele de pregătire fizică, dacă e adevărată a mia parte din aceste zvonuri, dacă e adevărat cîtuşi de puţin că ar exista cazuri de poliţişti care au obţinut lucrări de doctorat scrise pe „genunche“, degradînd prin fals grosolan credibilitatea Poliţiei, atunci să îţi întăreşti muşchii corectitudinii şi ai deontologiei profesionale tocmai faţă de unul din acei poliţişti autentici cu care se poate mîndri orice Poliţie din lume, unul care, prin prestigiul personal, contribuie decisiv la îmbunătăţirea imaginii instituţiei pe care o serveşte cu cinste, e o dovadă de mare înţelepciune, consecvenţă şi echidistanţă!

Nu insinuez că examenul nu ar fi fost corect, nu aduc acuzaţii… însă, ca cetăţean al acestei ţări, nu pot să nu constat lejeritatea abracadabrantă cu care uneori sînt recompensaţi, în multe sectoare de activitate, inclusiv în domeniul privat (dar acolo e treaba lor), nepotismul, amantlîcul, incompetenţa, Botoxul, prostia, impostura şi alţii cu trăsături specifice piţipoancelor şi sfertodocţilor, în detrimentul celor care chiar aduc plusvaloare, prin activitatea de zi cu zi, la locul de muncă. Pe cine vrem să promovăm, de fapt?

Într-o obscuritate ceţoasă, România mărşăluieşte inexorabil către propriul destin, oricare ar fi. În paralel, creierul românului, mărşăluind printre citate, job-uri, rate, şedinţe de life-coaching şi vizite la psiholog, ieşiri la mall şi evadări all-inclusive la bulgari, chestionează avid mediul în care trăieşte, păstrînd din el cele mai eficiente metode de supravieţuire şi reperele care conservă cu scrupulozitate trăsăturile cele mai apropiate de esenţa sa spirituală şi intelectuală. Evoluţia acestor modele e foarte lentă, căci, la aproape 28 de ani de la Revoluţie, el încă mai face, într-o ignoranţă plină de bună intenţii, dar şi de prostie crasă, alegeri care îi sînt fatale. Sieşi, familiei, comunităţii.

În altă ordine de idei, dacă va ajunge sau nu ofiţer Godină, nu ştiu, dar ar fi frumos să se întîmple. Din partea mea, poate să vorbească despre fuziunea nucleară şi existenţialismul francez, despre pinguinii din Galapagos şi sensul giratoriu în intersecţiile din jungla amazoniană, despre oamenii cu care se întîlneşte, despre orice are chef. Important e că îşi face onest datoria şi, zic eu, are curaj. Şi ar fi şi mai frumos dacă am fi mai mulţi ca el.