Am fost, recunosc, o fană necondiționată a primului Mamma Mia! (Phyllida Loyd, 2008). Mai întîi, pentru că auzeam, pentru prima dată, melodiile formației care ne obsedase (pe mine și pe colegele mele) în școală.

Da, pe vremea în care cultura populară poseda mijloace firave de seducție, țineam cu dinții de puținele ei produse la care aveam acces. Aveam nevoie de modele, normale, feminine, care să nu aibă legătură nici cu regimul comunist și nici cu „istoria grandioasă a poporului român, de veacuri…“ Agnetha și Anni-Frid din ABBA erau printre cele dintîi candidate la asemenea onoruri, alături de Scarlett O’Hara, Nadia Comăneci și Pamela ori Sue Ellen din Dallas. În clasă erau conflicte, aproape, între susținătorii blondei și ai brunetei din ABBA, cu „argumente“ („blonda e mai superficială“). Cînd am fost într-o tabără pe la Predeal, am găsit un fel de scenă părăsită în pădurea locală. Acolo ne jucam de-a ABBA cu încă vreo trei colege (așa cum într-o tabără precedentă ne jucaserăm de-a Nadia Comăneci pe dunga covorului pe post de bîrnă). Eu n-aveam voce, recunosc cu rușine, așa că stăteam mai mult pe margine și mă făceam că dau indicații. Totuși, fredonam ori discret, într-o parte, ori cînd rămîneam singură, cîntecele adorate.

În ciuda poveștii de mai sus, nu am rămas frustrată, ci, dimpotrivă, plină de afecțiune față de ABBA. Cînd am văzut, după mulți ani, primul Mamma Mia!, am fost o fană, să zicem, necondiționată. Mai ales că, pe lîngă „idolițelele“ mele din adolescență, mai era la mijloc și Meryl Streep, preferata vîrstelor mai mature. Am fost o „fană necondiționată“, evident, în sensul că știam exact ce și cît e filmul și-l valorizam, în limitele lui. Cînd eram prost dispusă, mai puneam cîte puțin din el și funcționa de fiecare dată: era soluția mea „pufoasă și dulce“ la latura cenușie a vieții, la mlaștina de zi cu zi în care uneori te scufunzi prea tare și alteori nu-ți găsești locul. Așa cum The Bridges of Madison County (Clint Eastwood, 1995) rămîne idealul meu în ce privește „iubirile absolute“, iar It’s Complicated (Nancy Meyers, 2009) – pentru chestiunile mai light, de familie.

La Mamma Mia! îmi place felul, pe alocuri imperfect, în care actorii interpretează melodiile ABBA. Imperfect, dar natural și (cel puțin așa vedeam eu, ca spectator) cu bucurie. Și latura vădit feministă a filmului, un feminism soft și plin de umor. Povestea celor trei posibili tați ai lui Sophie mi s-a părut mereu fermecătoare (și trendy, aș putea spune, date fiind pseudo-discuțiile de acum cu familia tradițională). Felul în care Donna își gestionează cei trei iubiți din tinerețe e fermecător și lipsit de resentimente și prejudecăți. Iar relația ei cu fiica sa Sophie (Amanda Seyfried) e, iarăși, potrivit gestionată: are dozele necesare de seriozitate și sentimentalism, amestecate cu aceeași latură, mai frivolă, de umor.

Cel de-al doilea film, Mamma Mia! Here We Go Again (Ol Parker, 2018), care se axează pe povestea tinereții Donnei, situîndu-se, temporal, practic înaintea celui dintîi, introduce, după mine, și o mai mare doză de seriozitate și tristețe. Da, filmul are umor, e pe alocuri spumos (deși mai puțin, zic eu, decît primul). Lily James, Donna tînără, e adecvată în rolul ei: plină de viață (uneori prea plină) și deținătoare a unei voci capabile să cînte melodiile formației ABBA pe linia lor. Și totuși, poate pentru că Donna (cea la vîrsta la care ar fi trebuit să ajungă în ordinea narativă a primului film) moare în film, iar Meryl Streep nu mai joacă (decît într-o secvență minusculă), am perceput a doua parte a filmului cu o glazură de tristețe.

Parcă i-am văzut mai clar latura feministă mai hard. În sensul că, în ciuda umorului și a poeziei, Donna cea tînără, cu tot entuziasmul ei, e o mamă singură care rămîne pe o insulă îndepărtată, într-o casă părăsită și fără condiții. Și reușește să se descurce în toate felurile, și afectiv, și material, cu toate, pe cont propriu. Pe undeva, povestea ei e și tragică. Iar Sam, deși se întoarce, e și un laș (cînd se întoarce, nu așteaptă prea mult).

Sigur, cred că prea am căzut în con-siderații sentimentale gen Madame Bovary. Probabil mi-a plăcut prea mult scena cu Lily James, care, în fustă portocalie, se duce să culeagă portocale din propria livadă, se-ntîlnește cu o capră și-și mărturisește iubirea și fericirea (lui Dumnezeu, universului etc.). Ca apoi, cînd se întoarce în cuibul idilic în care Sam dormea, să găsească o poză cu același Sam alături de altă fată. Și ca Sam însuși să i mărturisească, după aceea, că urmează să se însoare cu fata respectivă.

Desigur, sînt alte dovezi de „iubiri absolute“ în film, încît să nu ni se strice starea plutitoare de happy-end: Bunica, personajul interpretat de Cher, își regăsește iubirea vieții, Sophie rămîne cu Sky și fac un copil, Bill – cu Rosie. Și mai avem, pe parcurs, și povestea Apolloniei și a lui Alexio (care o salvează pe aceasta de la o căsătorie nefericită aruncîndu-se în apă), reabilitîndu ne aproape complet senzația de plutire și pufoșenie pentru care, pînă la urmă, ne-am dus la filmul ăsta.