Mi se lipiseră ochii de ele. Eram în bascheți și mi se păreau mie sandalele alea că sînt ce-mi trebuie pentru vară. Nu știu cum, dar vara asta nu m am omorît să-mi arăt picioarele cu tot cu degete. Adică, am umblat ca omul serios, în pantaloni lungi și bascheți. Am vreo cinci-șase perechi așa că le-am combinat de mi-a plăcut și am ignorat căldura de afară. Ba chiar aveam și pantofi. Dar, vezi, sandalele alea la 200 de lei îmi aminteau de pantofi. Erau închise, ca un pantof, și piciorul respira prin vagiile despărțituri din piele. Ah, și mai e ceva. Îmi aminteau de niște sandale purtate vreo șase-șapte ani și care nu știu unde s-au pierdut. Cred că, de fapt, am rămas țintit cu ochii la vitrină pentru că mi se părea că sandalele din vitrină sînt sandalele mele vechi. Mi le luaseră și mi le vindeau. Dacii, Mihai Viteazu și alte astfel de conspirații. Scurt, m-am lipit ca guma de sandalele astea și am început să le fac curte. Am avut un moment de fanatism chiar, intru și le iau, gata! După un moment mi-am dat seama că nu-mi trebuie. Uite, da. Nu! A trecut vara! Peste un an o fi alt moft. O fi altă modă. De ce să mă fixez? Să apar la anul cu sandale expirate? Să rîdă lumea de mine? Apoi, mi-am amintit cît de multe-puține fixații avem în viața noastră, cum mereu vrem să consumăm. Deci, de ce să nu le iau? Bine, bine, dar unde să le pun? Am un maldăr de bascheți, unde să pun și sandalele? Să dorm cu ele în pat? M-a damblagit? Am avut o lungă dezbatere cu mine însumi despre sandale. Am încheiat cu hotărârea de a nu le lua. 200 de lei, nu era mare chestie, ce mă fac pe mine banii ăștia? Apoi, însă, mi-a părut rău. Acum mor de dor după sandale. De ce nu le-am luat? Am cinșpe perechi de pantaloni, la fel cămăși, de ce să nu iau eu sandalele alea? Ar fi fost singurele, nu? Și se potriveau și cu tricoul ăla și cu pantalonii ăia și nu mi le-aș fi dat jos din picioare decît iarna, deci și-ar fi făcut loc în casă. Iarna luam ghetele alea care-mi plac, în pat.