Am aflat de curînd, deși am înțeles că practica este veche de cîțiva ani, că poți închiria, pentru o vacanță, casa, apartamentul unei persoane private. Atenție, nu este vorba de o locuință de rezervă, o locuință destinată închirierii, ci e vorba despre o casă locuită, în restul timpului, de cel care o deține. Cu alte cuvinte, știi că pleci în vacanță pentru trei săptămîni? Te uiți pe site-urile cu pricina și afli cine îți poate închiria, la destinație, un spațiu și, eventual, cine vrea să vină la tine în aceeași perioadă. Există site-uri care oferă o întreagă rețea de astfel de proprietari dispuși să facă schimb turistic de domiciliu pentru cîteva zile, contra cost. Ba mai mult: am înțeles că poți închiria chiar și o canapea din sufrageria proprietarului, dacă nu ai bani pentru un întreg apartament. Bun, de cînd epoca rețelelor de socializare a năvălit peste noi, este evident că intimitatea, viața privată și-au lărgit neverosimil granițele. Tinerii de azi își expun, candid, din trei emoticoane și două cuvinte, secvențe largi din biografia proprie. Așa că nimic nu pare mai firesc, în noua ordine a lucrurilor, decît să deschizi larg porțile domiciliului propriu, alături de cele ale propriului suflet. Am mai aflat și că există automobile pe care le poți închiria prin abonament, pe un an întreg: nu mai e nevoie să îți cumperi mașină; o iei, o folosești zilnic și ai grijă doar să o lași în parcări de unde poate fi preluată de un alt client.

Mă întreb cum va arăta lumea, cu adevărat, peste treizeci-patruzeci de ani. Lumea în care vor trăi, ca adulți, copiii noștri și copiii copiilor noștri, o lume ale cărei culori le găsim încă de pe acum în statistici, analizele sociologilor, sondaje, studii: nevoia de proprietate se anemiază, granițele străinătății se subțiază, publicitatea promite împlinirea oricăror visuri, stabilitatea, rutina, tabietul privat sînt privite ca anchilozări. Tinerii încep să trăiască din ce în ce mai mult sub semnul lui „acum și aici“. Secvențial. Să construiești, pe termen lung, o casă, o carieră, să sădești un copac sau să umpli o bibliotecă au început să devină irelevante. Serviciul trebuie să fie distractiv (că doar așa îi învățăm de mici, efortul trebuie să fie joacă), să ofere beneficii și mult timp liber. Programul să fie flexibil. Viața de după e importantă. E vorba, deci, de tineri pragmatici, orientați spre soluții rapide, eficiente. Din ce în ce mai preocupați de comunitate, mai puțin de viața privată. Se strîng în tot felul de asociații, „organizate“ pentru „remedierea“ defectelor lăsate de generațiile anterioare. Sînt obișnuiți să aibă totul la îndemînă, fără drumuri sau discuții prea multe: memoria familiei este stocată în computer (dispare, încet-încet, „instituția“ poveștilor lungi din petrecerile de familie, despre botez sau primele cuvinte stîlcite), memoria țării, la două click-uri distanță, cea a umanității sintetizată în cîteva rînduri la rubrica „Diverse“ din mass-media. Pot avea orice cu bani puțini: telefoane mobile, Internet nelimitat, haine la modă, călătorii multe și lungi. Pot intra „în vorbă“ cu oricine, de pe întreaga planetă, cu actori, profesori, pictori, cîntăreți faimoși. Pot scrie ce și cît vor, iar textele lor pot fi accesate într-un minut de milioane de cititori. Pot face glume la care să se hlizească tot mapamondul.

Uneori mă gîndesc că ar fi păcat să stăm pe margine, noi, adulții de azi, și să bombănim acru în fața unei lumi noi care se deschide sub ochii noștri: lumea în care vor crește și se vor maturiza copiii noștri. Adolescenții și tinerii de acum. Merită făcut efortul de adaptare, reflectînd la cîteva întrebări: Ce mai rămîne bun din trecutul nostru pentru viitorul lor? Oare distanța dintre noi și generațiile care vin este la fel de mare (sau de mică) precum cea dintre noi și părinții noștri? Cum să faci ca experiența atîtor generații să nu devină frînă pentru destinul lor, dar nici să nu se piardă sub tăvălugul „digitalizării“? Alteori, mi se pare dificil efortul de adaptare. Acum cîteva zile, cînd am primit șireturi de silicon care nu mai trebuie legate, mi s-a strîns inima constatînd că dispare încă o „instituție tradițională“: cea a ritualului familial prin care milioane de copii învățau să facă fundă din șireturi… Odată cu ea, se vor pierde mii de inovații în felul în care înveți un copil să facă buclă înnodată, sute de nervi și milioane de stupefacții, multe povești spuse deasupra pantofului cu șireturile încîlcite… 

Maria Iordănescu este psiholog.

Foto: wikimedia commons