Organizațiile nonguvernamentale care protejează copii aflați în dificultate sînt rareori prezente, din păcate, în mass-media românească. Ici-colo cîte un interviu, cîte o statistică, cîte un semnal de alarmă sau un reportaj, strecurate cu titluri senzaționale, printre alte fapte mărunte de zi cu zi. Înclin să spun că măcar și atît, și tot e bine. Am aflat, astfel, poveștile unor oameni extraordinari, am citit despre faptele lor bune, am auzit despre uimitoare gesturi de solidaritate umană. Din toate informațiile primite, dar și din propria mea experiență de (fost) lucrător în domeniu, am învățat cîteva lucruri care le ar putea fi, cred, de ajutor și altora, viitorilor asistenți sociali, voluntarilor, inițiatorilor de acțiuni de binefacere etc.

Există tentația ca – luînd contact cu suferința, cu sărăcia și necazurile copiilor, și reușind să găsești, uneori, soluții eficiente, cînd ai norocul să fii la momentul și locul potrivit alături de ei –, există, spuneam, tentația de a-i privi condescendent pe cei care nu sînt implicați în astfel de acțiuni umanitare. Să te crezi mai bun decît ei, mai înțelept. Să crezi că viața celorlalți este superficială și egoistă, în comparație cu a ta. Or, prima lecție pe care trebuie să o înveți atunci cînd îți sufleci mînecile să ajuți este că rolul tău nu e să judeci pe nimeni: nici pe părinții care își abandonează copiii, nici pe trecătorii care au, probabil, propriile griji și propriile supărări. Cei care au nevoie de ajutorul tău, copiii, nu au nevoie și de frustrările și indignările tale, ci, mai degrabă, de speranța – pe care le-o poți transmite – că există o lume bună, normală, în care e loc și pentru ei.

 O altă tentație cu care te confrunți este aceea de a te crede Salvatorul, personajul providențial, cel „mandatat“ să construiască destine. Evident, pentru mulți dintre copiii pe care îi ajuţi, chiar așa este: intervenția ta (şi nu tu) este benefică. Dar ea va fi consistentă și durabilă doar dacă va fi și firească, discretă: copiii trebuie să știe că ești un om normal, care are timp, sau bani, sau compasiune, sau toate la un loc, pentru a-i ajuta. Ei trebuie însă să știe și că viețile lor depind, esențialmente, de propriile lor eforturi, și nu strict de disponibilitatea unei alte persoane. Este extrem de important ca felul în care prezinți „rolurile“ – al tău și al lor – să fie unul sincer și corect: nu transfera pe umerii lor povara sacrificiilor pe care le faci pentru ei; ele sînt opțiunea ta, iar ei, în fapt, nu au cerut nimic. Pe de altă parte, ei, copiii, sînt, trebuie să fie, eroii propriilor lor transformări: pentru ei, voința de a ieși din cercul vicios al lipsei de speranță, forța de a depăși obstacole inimaginabile pentru cei mai mulți dintre noi, credința, mereu fisurată, că pot avea un viitor bun, toate acestea îi costă mai mult decît pe adulții care aleg să-și investească o parte din timp și din resurse pentru a le fi alături.

 Și, în sfîrșit, ultima ispită: aceea de a le povesti celor din jur (prieteni, ziariști) ororile văzute și trăite, istorii crunte, în care umanitatea pare cu adevărat pierdută. Știu, uneori, aceste povești sînt necesare: sîntem mulţi cei care nu ştim răul care există lîngă noi, nu ştim că am putea ajuta, chiar dacă nu avem timp sau bani -mulţi. Impactul poate fi cel scontat. Dar, pentru a atrage atenția asupra celor care sînt în dificultate, nu e nevoie să facem din biografiile lor triste o melodramă pentru prima pagină a ziarelor. E prea ieftin. E prea puțin. Copiii aceștia vor deveni adulți, cu întreaga lor viață nefericită prinsă pe site-urile cu memorie infinită ale Internetului. Nu noi, ci ei trebuie să decidă, cînd vor fi mari, cît și cum vor dori să se știe despre copilăria sau adolescența lor.

Toți profesioniștii adevărați aflați în serviciul copiilor năpăstuiți de împrejurări şi de oameni au, de obicei, aceleași calități: discreția, modestia, compasiunea și grija fertilă. Personal, nu știu nici un nume din conducerea organizațiilor umanitare mai mari sau mai mici, dar bine și eficient construite. Dar știu programele lor, știu cifrele grele cu care se confruntă, știu intențiile lor de a se lupta pentru fiecare drept încălcat al copiilor. Și tocmai faptul că nu ei sînt aceia care se înghesuie să apară la rampă e garanția lucrului cu adevărat bine făcut. 

Maria Iordănescu este psiholog.