Locuri unde nu vom mai ajunge niciodată

Publicat în Dilema Veche nr. 728 din 1-7 februarie 2018
Locuri unde nu vom mai ajunge niciodată jpeg

Sînt multe locuri pe lumea asta unde mi-aș dori să ajung, cred că aș avea nevoie de mai multe vieți ca să le văd pe toate. Unele sînt îndepărtate, altele sînt la doi pași. De pildă, la un moment dat, aveam o obsesie cu Cuba, care nu m-a părăsit definitiv nici pînă în ziua de azi. Să ajung în Cuba înainte „să vină americanii“, să văd o țară „conservată în sirop“ – vorba lui Javier Marías în Romanul Oxfordului. Citeam tot ce găseam despre Cuba, toate blog-urile de călătorie, îmi făceam trasee, aproape că știam de unde să iau autobuzul dintr-o parte în alta a țării și eram pregătită oricînd să-mi fac bagajele și să plec. În principiu, nu e imposibil să mergi în Cuba – strîngi niște bani și te duci. În realitate e mai complicat, pentru că mereu în viață sînt alte priorități, așa că amîni o călătorie „mare“ la nesfîrșit, poate anul viitor, pînă cînd te trezești că ești prea bătrîn ca să-ți mai dorești asemenea aventuri, la capătul lumii. De fapt, cînd e vorba de călătorii, cred că e vorba și de timing, de acel timp potrivit, timpul „perfect“ cînd trebuie să le faci. Într-un fel vezi Parisul la 18 ani și în altul la 30 sau la 50. Poate și de aceea, tinerii din State își iau acel „an sabatic“ imediat după liceu sau în primii ani de colegiu, pentru a hălădui prin Europa, cu bani relativ puțini („relativ puțini“ pentru ei, căci mulți dintre ai noștri nu-și permit să meargă nici pînă la Tecuci). Apoi, mai am o „fixație“ (e mult spus!) cu Italia, n-am fost niciodată în Italia și nu știu de ce mi-o imaginez ca pe o țară ideală – de la mîncare la cultură, peisaje și oameni. Ei bine, n-am nici o scuză, Italia e aproape, nu e Cuba, există low cost-uri cu duiumul, totuși prefer din nou să amîn călătoria sau mai degrabă excursia, tocmai pentru că e la îndemînă, pot merge oricînd. În plus, nu știu de unde s-o apuc, unde să merg mai întîi, de ce acolo și nu dincolo, pentru că nu poți vedea dintr-odată o țară întreagă. Și uite așa o permanentă nehotărîre te îndepărtează, de fapt, de un loc care e „peste ­deal“, la două ore de zbor. Între timp, scotocesc după destinații exotice de prin Malaezia, mă uit la fotografii photoshopate și visez cu ochii deschiși – oare îmi este dat să ajung vreodată acolo? Îmi dau seama că e bine atîta timp cît pot să-mi mai pun această întrebare, pentru că va veni o vreme în care mă voi uita cu jind la aceleași fotografii și, oricît m-aș îmbăta cu apă chioară și cu „ce-ar fi dacă…“, lucrurile vor fi clare – nu, nu voi ajunge niciodată acolo, cel puțin nu în viața asta.

Totuși, în ultimul timp mă gîndesc mult și la locurile unde am fost deja și probabil că nu mă voi întoarce niciodată, de fapt la locurile de care mi-e dor. Cînd visezi la destinații mai mult sau mai puțin imposibile sau oricum greu de atins pentru cineva din România (destinații „probabile“ pentru cineva din Occident), ai de-a face cu niște proiecții – tu în locul acela, cu cine, cum va decurge călătoria, ce vei face acolo, cum îți vei gestiona timpul, ce te va emoționa, cu ce vei rămîne de pe urma acelei experiențe. Proiecțiile sînt întotdeauna promițătoare și te umplu de nerăbdare, de o fericire viitoare. Cînd tînjești după locuri în care ai fost deja, retrăiești o experiență, jonglezi cu niște amintiri, ai tendința de a idealiza ce ți-a plăcut și de a uita micile neajunsuri. „Oare voi ajunge vreodată?“ se transformă în „Oare mă voi mai întoarce vreodată?“ Nimeni nu-ți garantează întoarcerea la Roma, de pildă, chiar dacă ai aruncat bănuțul în Fontana di Trevi și legenda spune că ți-ai asigurat încă o vizită la Roma. Tatăl meu avea peste 50 de ani cînd a făcut o călătorie în America la care visa încă din timpul regimului comunist, atunci cînd o astfel de destinație era cu adevărat imposibilă. Nici acum nu-mi dau seama cum a reușit să treacă peste frica lui patologică de zbor, a schimbat trei avioane și a traversat un ocean, ca să ajungă într-un aeroport cît un hangar din statul Tennessee. Au trecut de atunci peste douăzeci de ani și tatălui meu i se pare din nou America o galaxie îndepărtată și imposibil de atins, deși a fost acolo, însă are senzația că totul s-a petrecut într-un vis. Totuși, de multe ori îmi povestește despre America de parcă mi ar vorbi despre un cartier din București pe care îl cunoaște ca pe buzunarul lui. Își amintește nu de America în întregimea ei, nici n-ar avea cum, ci de lucrurile mici care de fapt s-ar fi putut petrece oriunde în altă parte – o după-amiază petrecută de unul singur pe o bancă pe malul rîului care străbate orașul Knoxville, bînd o bere (din pungă), salutîndu-i zîmbind pe cei care treceau pe lîngă el, făceau jogging – „Hello!“, „Hello!“ – și simțindu-se dintr-odată nejustificat de fericit și de împăcat cu sine, un traseu prin Great Smokey Mountains care putea să fie foarte bine și pe la noi, pe la Sinaia, îi cam venea să facă pipi și n-avea unde pentru că tot timpul erau turiști pe potecă, o masă cu „a little sea food surprise“, în drumul spre Washington. Da, toate acestea putea să le trăiască oriunde, totuși s-au întîmplat în America. De aceea îi e dor de America, unde știe deja că nu se va mai întoarce niciodată. Un loc nu e un spațiu geografic, nu înseamnă distanțe, e doar o colecție de stări și de trăiri personale.

Cîteodată mi-e foarte dor de cabana Mălăiești din Munții Bucegi. Atît de dor, încît caut pe net poze mai noi și mai vechi cu cabana, studiez traseele pe care urcam acum douăzeci de ani și lălăi nostalgică prin casă toate cîntecele de munte pe care mi le mai reamintesc. Verific starea vremii, îmi vine să-mi fac rucsacul, să mă urc în tren și să plec spre Mălăiești, poate prin Pichetul Roșu, poate prin Glăjerie. Apoi îmi temperez entuziasmul – ce rost are? Oare voi găsi acolo aceeași cabană Mălăiești pe care o știu? Voi regăsi aceeași stare? Grupul de munțomani fără altă grijă decît traseul de a doua zi, cîntecele la chitară, focul, beția, camerele cu paturi suprapuse și rîsetele pînă tîrziu în noapte, valea aceea cu ecouri stranii, amenințarea urșilor care veneau la gunoi, perspectiva de a urca la Omu pe „hornuri“, care îmi dădea fiori. De ce m-aș întoarce la Mălăiești? Mă voi retrăi pe mine, la 17 ani, copy & paste? Îmi dau seama că acea cabana din amintirile mele nu mai există, pentru că nu e un loc, e doar o stare trăită la timpul potrivit și care nu se mai poate recupera vreodată.

N-am o vocație de călător, doar pe cea a omului căruia nu-i place să stea mereu în același loc. Vara trecută ne-am întors din Croația cu mașina pe un traseu atipic, ocolind autostrăzile și traversînd mai întîi munții Bosniei, apoi pe cei ai Serbiei. Imediat după ce am intrat în Serbia, am început să urcăm printr-o pustietate, șoseaua ca-n palmă șerpuia tot mai sus, pe culmi împădurite, nu trecea nici o altă mașină, eram doar noi, soarele se îndrepta deja spre apus și se vedea pînă departe, dealurile domoale și verzi, apoi cîmpia cu sate răsfirate, vedeam o țară întreagă, ni se așternea la picioare. Peisajul acela îmi flutura dinaintea ochilor, dar nu înregistram nimic. N-am oprit nici măcar o dată, eram obosiți, pe Iulian îl sîcîia o măsea, voiam să ajungem cît mai degrabă la Dunăre și apoi acasă, în România. Secvența mi s-a derulat de multe ori în minte după aceea – de ce splendoare am avut parte și cum nu m-am bucurat de ea. Mi-am dat seama că în munții aceia fabuloși ai Serbiei, pe care i-am văzut doar în treacăt, mai mult ca sigur nu mă voi întoarce niciodată, nu voi reface niciodată același drum. A fost un moment unic în viață. Nu un moment esențial, însă irepetabil. Totuși, pot închide ochii și, cînd mă întorc acolo, mă simt fericită, o fericire retroactivă. E în același timp și o amintire, dar și o proiecție. Încep să-i înțeleg pe cei care se întorc mereu în aceleași locuri, în căutarea unei stări de bine pe care au avut-o cîndva. Aceeași gazdă, aceeași vacanță, aceeași mare, la nesfîrșit. Totuși, în cîte locuri nu ne vom întoarce niciodată? În cîte gări, în cîte orașe de tranzit ale căror nume le-am uitat deja, în cîte case necunoscute în care poate doar am stat la o masă și am băut un pahar cu vin, însă pentru cîteva minute ne-am simțit de acolo și nu din altă parte?

Foto: Cuba, adevarul.ro

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.