Sînt multe locuri pe lumea asta unde mi-aș dori să ajung, cred că aș avea nevoie de mai multe vieți ca să le văd pe toate. Unele sînt îndepărtate, altele sînt la doi pași. De pildă, la un moment dat, aveam o obsesie cu Cuba, care nu m-a părăsit definitiv nici pînă în ziua de azi. Să ajung în Cuba înainte „să vină americanii“, să văd o țară „conservată în sirop“ – vorba lui Javier Marías în Romanul Oxfordului. Citeam tot ce găseam despre Cuba, toate blog-urile de călătorie, îmi făceam trasee, aproape că știam de unde să iau autobuzul dintr-o parte în alta a țării și eram pregătită oricînd să-mi fac bagajele și să plec. În principiu, nu e imposibil să mergi în Cuba – strîngi niște bani și te duci. În realitate e mai complicat, pentru că mereu în viață sînt alte priorități, așa că amîni o călătorie „mare“ la nesfîrșit, poate anul viitor, pînă cînd te trezești că ești prea bătrîn ca să-ți mai dorești asemenea aventuri, la capătul lumii. De fapt, cînd e vorba de călătorii, cred că e vorba și de timing, de acel timp potrivit, timpul „perfect“ cînd trebuie să le faci. Într-un fel vezi Parisul la 18 ani și în altul la 30 sau la 50. Poate și de aceea, tinerii din State își iau acel „an sabatic“ imediat după liceu sau în primii ani de colegiu, pentru a hălădui prin Europa, cu bani relativ puțini („relativ puțini“ pentru ei, căci mulți dintre ai noștri nu-și permit să meargă nici pînă la Tecuci). Apoi, mai am o „fixație“ (e mult spus!) cu Italia, n-am fost niciodată în Italia și nu știu de ce mi-o imaginez ca pe o țară ideală – de la mîncare la cultură, peisaje și oameni. Ei bine, n-am nici o scuză, Italia e aproape, nu e Cuba, există low cost-uri cu duiumul, totuși prefer din nou să amîn călătoria sau mai degrabă excursia, tocmai pentru că e la îndemînă, pot merge oricînd. În plus, nu știu de unde s-o apuc, unde să merg mai întîi, de ce acolo și nu dincolo, pentru că nu poți vedea dintr-odată o țară întreagă. Și uite așa o permanentă nehotărîre te îndepărtează, de fapt, de un loc care e „peste ­deal“, la două ore de zbor. Între timp, scotocesc după destinații exotice de prin Malaezia, mă uit la fotografii photoshopate și visez cu ochii deschiși – oare îmi este dat să ajung vreodată acolo? Îmi dau seama că e bine atîta timp cît pot să-mi mai pun această întrebare, pentru că va veni o vreme în care mă voi uita cu jind la aceleași fotografii și, oricît m-aș îmbăta cu apă chioară și cu „ce-ar fi dacă…“, lucrurile vor fi clare – nu, nu voi ajunge niciodată acolo, cel puțin nu în viața asta.

Totuși, în ultimul timp mă gîndesc mult și la locurile unde am fost deja și probabil că nu mă voi întoarce niciodată, de fapt la locurile de care mi-e dor. Cînd visezi la destinații mai mult sau mai puțin imposibile sau oricum greu de atins pentru cineva din România (destinații „probabile“ pentru cineva din Occident), ai de-a face cu niște proiecții – tu în locul acela, cu cine, cum va decurge călătoria, ce vei face acolo, cum îți vei gestiona timpul, ce te va emoționa, cu ce vei rămîne de pe urma acelei experiențe. Proiecțiile sînt întotdeauna promițătoare și te umplu de nerăbdare, de o fericire viitoare. Cînd tînjești după locuri în care ai fost deja, retrăiești o experiență, jonglezi cu niște amintiri, ai tendința de a idealiza ce ți-a plăcut și de a uita micile neajunsuri. „Oare voi ajunge vreodată?“ se transformă în „Oare mă voi mai întoarce vreodată?“ Nimeni nu-ți garantează întoarcerea la Roma, de pildă, chiar dacă ai aruncat bănuțul în Fontana di Trevi și legenda spune că ți-ai asigurat încă o vizită la Roma. Tatăl meu avea peste 50 de ani cînd a făcut o călătorie în America la care visa încă din timpul regimului comunist, atunci cînd o astfel de destinație era cu adevărat imposibilă. Nici acum nu-mi dau seama cum a reușit să treacă peste frica lui patologică de zbor, a schimbat trei avioane și a traversat un ocean, ca să ajungă într-un aeroport cît un hangar din statul Tennessee. Au trecut de atunci peste douăzeci de ani și tatălui meu i se pare din nou America o galaxie îndepărtată și imposibil de atins, deși a fost acolo, însă are senzația că totul s-a petrecut într-un vis. Totuși, de multe ori îmi povestește despre America de parcă mi ar vorbi despre un cartier din București pe care îl cunoaște ca pe buzunarul lui. Își amintește nu de America în întregimea ei, nici n-ar avea cum, ci de lucrurile mici care de fapt s-ar fi putut petrece oriunde în altă parte – o după-amiază petrecută de unul singur pe o bancă pe malul rîului care străbate orașul Knoxville, bînd o bere (din pungă), salutîndu-i zîmbind pe cei care treceau pe lîngă el, făceau jogging – „Hello!“, „Hello!“ – și simțindu-se dintr-odată nejustificat de fericit și de împăcat cu sine, un traseu prin Great Smokey Mountains care putea să fie foarte bine și pe la noi, pe la Sinaia, îi cam venea să facă pipi și n-avea unde pentru că tot timpul erau turiști pe potecă, o masă cu „a little sea food surprise“, în drumul spre Washington. Da, toate acestea putea să le trăiască oriunde, totuși s-au întîmplat în America. De aceea îi e dor de America, unde știe deja că nu se va mai întoarce niciodată. Un loc nu e un spațiu geografic, nu înseamnă distanțe, e doar o colecție de stări și de trăiri personale.

Cîteodată mi-e foarte dor de cabana Mălăiești din Munții Bucegi. Atît de dor, încît caut pe net poze mai noi și mai vechi cu cabana, studiez traseele pe care urcam acum douăzeci de ani și lălăi nostalgică prin casă toate cîntecele de munte pe care mi le mai reamintesc. Verific starea vremii, îmi vine să-mi fac rucsacul, să mă urc în tren și să plec spre Mălăiești, poate prin Pichetul Roșu, poate prin Glăjerie. Apoi îmi temperez entuziasmul – ce rost are? Oare voi găsi acolo aceeași cabană Mălăiești pe care o știu? Voi regăsi aceeași stare? Grupul de munțomani fără altă grijă decît traseul de a doua zi, cîntecele la chitară, focul, beția, camerele cu paturi suprapuse și rîsetele pînă tîrziu în noapte, valea aceea cu ecouri stranii, amenințarea urșilor care veneau la gunoi, perspectiva de a urca la Omu pe „hornuri“, care îmi dădea fiori. De ce m-aș întoarce la Mălăiești? Mă voi retrăi pe mine, la 17 ani, copy & paste? Îmi dau seama că acea cabana din amintirile mele nu mai există, pentru că nu e un loc, e doar o stare trăită la timpul potrivit și care nu se mai poate recupera vreodată.

N-am o vocație de călător, doar pe cea a omului căruia nu-i place să stea mereu în același loc. Vara trecută ne-am întors din Croația cu mașina pe un traseu atipic, ocolind autostrăzile și traversînd mai întîi munții Bosniei, apoi pe cei ai Serbiei. Imediat după ce am intrat în Serbia, am început să urcăm printr-o pustietate, șoseaua ca-n palmă șerpuia tot mai sus, pe culmi împădurite, nu trecea nici o altă mașină, eram doar noi, soarele se îndrepta deja spre apus și se vedea pînă departe, dealurile domoale și verzi, apoi cîmpia cu sate răsfirate, vedeam o țară întreagă, ni se așternea la picioare. Peisajul acela îmi flutura dinaintea ochilor, dar nu înregistram nimic. N-am oprit nici măcar o dată, eram obosiți, pe Iulian îl sîcîia o măsea, voiam să ajungem cît mai degrabă la Dunăre și apoi acasă, în România. Secvența mi s-a derulat de multe ori în minte după aceea – de ce splendoare am avut parte și cum nu m-am bucurat de ea. Mi-am dat seama că în munții aceia fabuloși ai Serbiei, pe care i-am văzut doar în treacăt, mai mult ca sigur nu mă voi întoarce niciodată, nu voi reface niciodată același drum. A fost un moment unic în viață. Nu un moment esențial, însă irepetabil. Totuși, pot închide ochii și, cînd mă întorc acolo, mă simt fericită, o fericire retroactivă. E în același timp și o amintire, dar și o proiecție. Încep să-i înțeleg pe cei care se întorc mereu în aceleași locuri, în căutarea unei stări de bine pe care au avut-o cîndva. Aceeași gazdă, aceeași vacanță, aceeași mare, la nesfîrșit. Totuși, în cîte locuri nu ne vom întoarce niciodată? În cîte gări, în cîte orașe de tranzit ale căror nume le-am uitat deja, în cîte case necunoscute în care poate doar am stat la o masă și am băut un pahar cu vin, însă pentru cîteva minute ne-am simțit de acolo și nu din altă parte?

Foto: Cuba, adevarul.ro