Sînt zile, și chiar perioade mai lungi de timp din viețile noastre, în care, cel puțin aparent, nu se întîmplă nimic senzațional. În care lucrurile merg, într-un mod neașteptat, pur și simplu de la sine. În care cele din jur, natură și semeni, concură la un soi de așezare calmă pe un făgaș neclar precizat, dar instinctiv corect.

Un prieten apropiat îmi tot repetă că momentele puțin spectaculoase sînt, de fapt, cele mai importante și, pînă la urmă, cele mai multe pe care le trăim. Eu, una, n-am înțeles asta decît foarte tîrziu, după ce am fost, ani, adepta filozofiei existențiale (dacă-i putem spune așa) opuse: voiam ca totul să fie un vîrtej, să se petreacă la viteză maximă. Să fi văzut lumea de sus și din mișcare, dacă s ar fi putut, dintr-un fel de carusel (poate precum cel din Mary Poppins), astfel încît să mă fi putut bucura, mereu, de două plăceri: cea a învîrtitului perpetuu, a mișcării fără de sfîrșit, și a privitului continuu al lumii, mereu al unei alte părți a ei.

Conform acestei „ideologii“, aveam puțină răbdare în diverse situații și eram adepta deschisă a principiului plăcerii cu orice preț. De pildă, cînd am fost într-un fel de lună de miere la Sinaia, cu alesul meu de atunci, voiam, în fiecare clipă, să se-ntîmple ceva senzațional. Era însă pe vremea lui Ceaușescu, și senzaționalul era limitat și drastic circumscris temporal. Așa că mai tot ce puteam face erau drumețiile locale și ieșitul, serile, prin barurile hotelurilor, care nici ele nu erau deschise chiar toată noaptea. Țin minte că, după ce am făcut vreo două asemenea drumeții și am băut primul meu coniac într-unul din deja menționatele baruri, mi s-a părut că nu mai e nimic de făcut pe acolo (pe vremea aia, Peleșul nu cred că se vizita, nici Pelișorul, și nici vila Enescu). Așa că am plecat cu vreo săptămînă mai repede înapoi la București, în civilizație.

Același principiu al plăcerii-șuvoi și al viețuirii agitate era cel care mă împingea în lungi vacanțe consumeriste, în care scopul fiecărei zile era să ne bucurăm de cîte ceva, fie că era vorba de o vată de zahăr, o porție de hamsii uleioase, dar gustoase, cu cartofi prăjiți, un dat în umbreluțe sau o tură cu trăsura prin Neptun. După ce consumam sacul de mici plăceri, țin minte că, atunci cînd mă întorceam acasă, aproape nu puteam duce trecerea. Trecerea de la agitație și „acțiune“ la liniște și rutină. Trecerea de la plăcere cu orice preț (oricît de insignifiantă) la monotonia, pînă la urmă, a realității. Două-trei zile, după toate întoarcerile, mă apuca o depresie de readaptare la cotidian.

Pe scurt, nu puteam accepta reintegrarea în șuvoiul cenușiu de zi cu zi, cu una, cu două. Poate tocmai de asta, de cîte ori mă-ntorceam din vacanțe, mai începeam cîte un masterat: aveam nevoie de ceva nou și ieșit din comun (de fapt, respectivele cursuri nu mă interesau pînă la capăt, îmi plăcea doar veșnicul lor reînceput).

A trecut timpul și nu știu cum se face că, așa deodată (de fapt, treptat), șuvoiul plăcerilor a devenit cenușiu, iar cel cenușiu și cotidian de altădată a început să se lumineze, să devină măcar de-un galben pal. Timpul plăcerilor și al vacanțelor, al senzaționalului cu orice preț a alunecat, treptat, spre statutul de timp secundar și nu neapărat necesar. Frica de monotonie a dispărut și a ieșit la iveală o realitate: monotonia aia era, de fapt, viața mea. Pe care se pare că, pînă atunci, nu eram pregătită s-o accept așa cum era: și anume ca pe o lungă față de masă cenușie, prin ale cărei cusături mai sclipea, din cînd în cînd, cîte un punct galben-luminos – momentele cu adevărat fericite.

Cînd momentele alea sînt cu adevărat fericite, galbenul lor devine auriu și se transferă pe toată lungimea țesăturii. Partea cea mai interesantă e însă că, și în perioadele dintre punctele luminoase, cenușiul în sine al pînzei nu mai e atît de monoton: în țesătura lui, în care trăiești evenimentele aparent plicticoase ale existenței cotidiene, încep să se întrevadă contururi și chiar desene. Plictiseala se diminuează pentru că, în monotonia de zi cu zi, încerci să descifrezi aceste contururi. Uneori îți iese, alteori nu. Dar efortul în sine face ca demersul cotidian să fie interesant și, oximoronic de a dreptul, palpitant în anumite momente: în cele în care descoperi că, de fapt, șuvoiul ăla de plăceri și carusele e inclus în cel de zi cu zi, îți apare acolo la tot pasul, cînd te aștepți mai puțin.

Dacă începi să vezi lucrurile așa, nu te mai plictisești. Mai radical spus, nu mai vezi ce-i plictiseala. Nu mai ai atîta nevoie de schimbare și nici de mișcare: fluxul vieții de zi cu zi ți le oferă pe toate, doar ochi să ai pentru ele. Plăcerea și monotonia se amestecă, confortabil, într-o liniște nespectaculoasă. Liniștea firescului, dar și a mirării de zi cu zi. Plictiseala devine, pur și simplu, un concept depășit. Iar principiul plăcerii nu-ți mai apare drept salvator.

Foto: wikipedia