Cel mai dificil lucru în viață este să te cunoști pe tine însuți.“ – Thales 

Carl Sagan, în cartea Pale Blue Dot: A Vision of the Human Future in Space, consideră că singura soluție pentru viitorul omenirii constă în două acțiuni: modestia în fața vastității universului și cutezanța de a descoperi tot acest infinit necunoscut. A venit timpul să înțelegem că oamenii există pentru a se ajuta unii pe alții și că singuri nu vom putea reuși să cucerim universul… Deși este foarte tîrziu, haideți să ne dăm seama că idealul uman este același dintotdeauna: construirea unei lumi mai bune, de jur împrejurul nostru. Iar împărtășirea acestui ideal trebuie să facă parte integrantă din ADN-ul tuturor celor aflați în vîrful organizațiilor.

Metaforic vorbind, rolul conducerii este să lupte cu „răul“ și să învingă. Drept urmare, performanța conducerii de la vîrful organizațiilor înseamnă capacitatea acesteia de a se lupta cu mediocritatea și incompetența sub toate formele lor de manifestare și de a construi echipe eficace, de încredere, și un context organizațional favorabil performanțelor excepționale. Să stabilească o viziune a afacerii care-și propune să facă mai mult decît maximizarea profitului: să aducă îmbunătățiri substanțiale calității vieții oamenilor. În consecință, modelul și practicile conducerii la vîrful organizațiilor trebuie evaluate după performanțele echipei manageriale și ale întregii organizații (ca echipă), după gradul de încredere, de implicare și de loialitate ale colaboratorilor (angajaților) și nu după atributele strălucitoare ale imaginii personale de mare lider eroic și charismatic. Căci, așa cum remarca Jim Collins, modelul și practicile esențiale ale CEO-ului care construiește organizații excelente stau în două fundamente de valoare: modestia și consecvența.

Și chiar dacă astăzi modestia este o rara avis peste tot în cultura occidentală, cu atît mai mult la vîrful organizațiilor, să nu disperăm, totuși. Să privim la nesfîrșit același spectacol, istoria repetată de atîtea mii și mii de ori a ego-urilor, a orgoliilor și a competițiilor care fac deliciul publicului nu este o povară amară! Dimpotrivă, poate fi chiar o sarcină distractivă. Măsurarea puterilor într-o luptă dreaptă face parte din natura noastră și ne reamintește de lumea străveche, pe care credeam că am părăsit-o. Dar nu este nici pe departe așa…

Probabil că abia acum a venit momentul să spunem că orgoliul nu este cel mai mare rău cu care ne confruntăm, ci este întotdeauna de preferat falsei modestii. Falsa modestie sau falsa conștiință de sine este dușmanul pe care trebuie să-l răpunem.

Liberul arbitru: banii sau puterea?

Să trecem în revistă două experimente revelatoare: primul cu copii, al doilea cu bogați.

Primul experiment vizează puterea de influență a autorității, a poziționării superioare, chiar de la nivelul cel mai înalt al organizațiilor. Experimentul a constat în estimarea tentativei de fraudă la copii și la elevii din clasele primare, care trebuie să completeze un test și să-l corecteze. Poziționînd elevii în diverse ipostaze ale puterii, în biroul modest al angajatului de rînd sau cel impunător al executivului, concluzia experimentului a fost una revelatoare. Elevii care au fost poziționați în birouri de directori executivi au fraudat semnificativ mai mult (mulți dintre ei cu peste 50% mai mult) decît cei care completau testul la birouri modeste.

Al doilea experiment a vizat comportamentul oamenilor în funcție de venitul acestora în contextul așteptării controlului stomatologic de rutină la o clinică de top.

Experimentul a constat în a observa cîte bomboane de ciocolată cu un brand de renume luau clienții în timp ce așteptau. Concluzia: cei din clasa de mijloc, cu venituri modeste, luau în medie 2-3 bomboane, dar pe măsură ce creșteau veniturile subiecților, creștea și frauda… Astfel, cei mai bogați luau și cîte 12-15 bomboane, adică își făceau provizii importante și pentru viitor…

Care-i morala? Este lesne de înțeles că banii și puterea sînt principalii potențiali corupători ai conștiinței morale. Și, de asemenea, pare de înțeles din perspectiva psihologiei sociale că majoritatea oamenilor au tendința de a acționa la fel (să încalce regulile, să trișeze „un pic“) în contextul puterii și al bogăției. Adică li se pare normal să încalce principiul egalității considerîndu-se pe sine semnificativ superiori celorlalți, cu mai multe drepturi, cu mai multe privilegii etc.

Dar asta este fundamental greșit. Și în această presupoziție nerealistă putem găsi, cel mai probabil, sursa primordială a eșecului și a nefericirii la vîrful organizațiilor. Valorizarea excesivă a banilor declanșează un pattern al executivului dominat de lăcomie, viziune pe termen scurt, compromisuri, bonusuri enorme etc. Puterea (și mai ales teama de a nu pierde puterea) este sursa unui pattern distinct al conducerii la vîrful organizațiilor, dominat de jocuri politice, alianțe contra naturii, bisericuțe și scenarite bine ticluite etc., toate acestea fiind subordonate principiului etern: dezbină și stăpînește. Dar, dintre toate, dilema banii sau puterea este cea mai nocivă, pentru că reușește să deruteze și ultimul dram de conștiință morală, să potențeze două tipare distincte de comportament, dîndu-le un chip absolut imprevizibil, hidos, neomenesc, plin de cruzime… Aceste categorii de non-valori reprezintă sursa nesfîrșită a mediocrității și a incompetenței la vîrful organizațiilor de astăzi. Ele dezrădăcinează sinele celui aflat în fotoliul de CEO și-l deposedează de tot ce-i bun, frumos, drept, uman…

Paul Babiak și Robert Hare, în celebra carte Snakes in Suits: When Psychopaths Go to Work, ne arată că frauda are, în principal, două cauze. Prima este psihopatia. Adică există unii executivi care cred că regulile și normele nu li se aplică și lor, ci numai celorlalți, iar această caracteristică este specifică psihopaților. A doua este ambiția patologică. Există mulți executivi care ar face orice ca să cîștige (în orice circumstanțe) pe termen scurt. În ambele cazuri, vorbim despre directori executivi egotici, cărora nu le pasă de drepturile și sentimentele celorlalți, de modul în care deciziile și acțiunile lor afectează angajații, echipele și organizațiile.* Toți acești executivi sînt incapabili să conceapă strategii pe termen lung și să le pună în practică, să dezvolte în mod sustenabil organizațiile. În schimb, pe termen scurt, pot avea rezultate care să fure mințile investitorilor și ale consiliilor de administrație.

Nu putem decît să sperăm că procentul acestor două categorii de executivi nu este unul copleșitor și că multe cazuri sînt încă tratabile, nefiind patologice. Dar tratamentul la acest nivel înseamnă, în primul rînd, o riguroasă cercetare de sine, care să stea la baza atitudinii potrivite pentru conducerea pregătită să înfăptuiască o construcție măreață împreună cu toți ceilalți doritori, potențiali colaboratori.

Cercetarea de sine, îndoiala și in-terogația de sine fac parte integrantă din responsabilitățile zilnice ale tuturor celor aflați la cîrma organizațiilor. Cu alte cuvinte, este esențial ca orice CEO, cu idealuri progresiste, plin de bunătate și de omenie, rezonabil și de „bun-simț“, să știe că are și un potențial „rău“, și pentru asta este necesar să fie atent la propriul sine, la potențialele derapaje care îl așteaptă la cotitură… Continua cercetare de sine, aplecare spre cunoașterea de sine (și spre un management eficace al sinelui) presupune, inevitabil, atît o doză consistentă de modestie, de moderație în ceea ce este (de diminuare a ego-ului și de îngăduire a celorlalți să fie alături), cît și o alta de consecvență, două ingrediente esențiale pentru orice reușită a conducerii, sursa valorilor și a motivațiile sale fundamentale. Iată ce scria Marc Aureliu, în urmă cu aproape două mii de ani, în a șaptea carte a Gîndurilor către sine însuși: „Sapă înăuntrul sinelui tău; acolo se află izvorul binelui, mereu gata să țîșnească, dacă sapi mereu“. Iar fără a ne întoarce asupra realității noastre lăuntrice este imposibil să lăsăm în urma noastră vreo construcție valoroasă și trainică. Ego-ul nostru, dacă vrem să nu cadă în păcatul capital al superiorității și în capcanele lăcomiilor de moment, are nevoie să știe că este chemat zilnic la judecată…

Să nu uităm nici o clipă că superioritatea și lăcomia anihilează totul în calea lor, distrug din temelii organizații, societăți și imperii, culturi și civilizații ce păreau a fi de neclintit pentru multă vreme.

Așadar, haideți să ne asumăm cu adevărat rolul de conducător. Să construim organizații de încredere, care să-și asume un ideal de progres. Să ne luptăm cu „răul“ și să facem tot ceea ce ne stă în putință pentru a învinge. Să înțelegem că sîntem aici pentru a ne ajuta unii pe alții, pentru a construi împreună cu ceilalți. Să realizăm că singuri nu vom reuși. Să căutăm să fim buni și înțelegători, să-l lăsăm și pe cel de lîngă noi să fie, să-și exprime identitatea, voința, aspirațiile. Să nu stîrnim frică și să disprețuim pierderile. Să nu-l coborîm pe cel care îndrăznește și să nu-l zdrobim pe cel care greșește. Să fim atenți la umilința celor din organizația noastră și să-i ridicăm pe toți la statutul de egali, colaboratori ai noștri. Să conștientizăm că din ignoranță provin cele mai multe și cele mai dramatice erori. Faptul că ne supărăm pe competitorii noștri care ne vorbesc de rău, pe colegii noștri care nu ne acordă suficientă atenție și pe subordonații noștri care greșesc din cînd în cînd sînt semne clare că avem un ego prea mare, prea mîndru, superior și plin de el, orbit de sine și orb la ceea ce se petrece în jurul lui. Dar, în esență, toate aceste lucruri exprimă pe deplin o necunoaștere a realității și a lumii în care trăim, o dezrădăcinare a tot ceea ce este uman și firesc. Pentru că, nu i așa, nu este oare omenesc ca dușmanii să ne vorbească de rău, iar prietenii să mai greșească din cînd în cînd? Fiind conștienți de iluziile și de orbirea ego-ului, să încercăm să ne luăm în stăpînire, să nu avem încredere deplină în ceea ce simțim și să nu acționăm iute și pripit, să știm să amînăm pentru o zi sau măcar pentru un ceas tot ceea ce trebuie decis, cu impact atît de copleșitor asupra vieții altora. Să nu pierdem timpul și să ne asumăm propriul nostru ideal. Căci numai așa am putea fi consecvenți în lupta cu propriii demoni ai mediocrității și ai incompetenței care ne amenință la tot pasul. Să ne privim pe sine pînă cînd ne vom vedea așa cum sîntem, căci numai așa vom putea alege modestia ca fundament de valoare al viitoarei noastre construcții împreună cu ceilalți. 

* Paul Babiak și Robert Hare, Snakes in Suits: When Psychopaths Go to Work, New York, Reagan Books, 2006, apud Robert Kaiser, Riscurile accentuării punctelor forte, Editura Curtea Veche, București, 2011, p. 181. 

Dorin Bodea este doctor în economie. Director general la Result Development. Cea mai recentă carte publicată este Adevărul incomod de la vîrful organizațiilor (Editura Result, 2018).

Foto: flickr