Am realizat că lichiditățile societății lichide, alea ale lui Eco, sînt chiar transparente, zerouri care devin tot mai zerouri. Fraților, în fapt, nu ne mai jucăm, înaintăm prin abundențe, care devin tot mai scumpe, dar ni le permitem. Înotul înseamnă să știi să înoți. Acum oricine are totul la îndemînă și, culmea, chiar dacă spui nu vreau, gata! Pun deoparte doi lei, economisesc o pensie, un salariu, totul-totul se transformă în nimic și nimicuri. Banii economisiți, asigurarea pentru facultatea copilului, pensia ta, pilonul II, III, privată, de stat, toate-toate devin nimic. Nu poți vedea în perspectivă. Nici în doi ani de acum încolo nu te poți vedea. Cine te crezi? Dacă ai miliarde este poate mai bine, dar eu nu-s om de miliard de lei, nici de euro. Așa că mă sperie, trăiesc frica în abundență. Am remușcări cînd îmi iau un chilot nou. Băi, nu am nevoie, am zece la fel. De ce l-am luat? Mai bine puneam 40 de lei deoparte. Dar, în fapt, tot aia este. Înainte-înapoi nu este loc. Ești luat de val și înghițit. Băgat la fund. Nu știu forme de rezistență la abundență, frumusețe, design, pantaloni, chiloți, vită pe plită încinsă, Lego, seriale Netflix sau Amazon. Și lista continuă. Trăiesc în descoperirea pietricelelor colorate ca papuașii și n-am timp să mă bucur de ceva că năvălește altceva. Nici nu mai simt gustul, că altceva, abundent și torențial, îi ia locul. Vinul nu știu care? Ehei, în două zile descopăr altul. Și uit de unde am plecat. La fel cum pompierii pun apa-furtun pe o casă și împrăștie focul, dar și obiectele dinăuntru, așa și eu n-apuc să visez, să iubesc, să mă dezmeticesc. Nu, sînt inundat, călcat în picioare. Trebuie să spun însă că Ada m-a dat peste cap. Într-o seară tîrzie beam apă și făceam glume. Și cînd, ce să vezi? Ada a pus pe masa plină cu de toate păstîrnac la grătar. Uite, nu știu cum, nu știu de ce, dar la păstîrnacul ăla visez și acum. Și cîte glume am făcut cu el… M-ai doborît, păstîrnace! Cu un vin alb, mama mea! Băi, să nu-mi luați păstîrnacul, să nu intre în diete, că vă omor.