M-au fascinat, mereu, hotelurile, viața cel puțin aparent impersonală și tranzitorie din camerele lor imperfecte. Lipsa de definitiv și permanență, incertitudinea confortabilă a identității celor ce locuiesc acolo, aparența glamour-ului formal sau a derizoriului spilcuit și confortul serviciilor. Surpriza poveștilor oamenilor pe care-i întîlnești, despre care te poți mulțumi să nu știi decît lucruri parțiale.

Vacanțele copilăriei de la mare le-am făcut la hotel Siemens din Mangalia – care, pentru vremea de atunci, era din altă lume. Avea un întreg complex de tratament, cu piscină, saună, masaje și gimnastici, baruri și restaurante la care se găsea pînă și Pepsi; veneau străini de pe unde nu te așteptai și puteai vorbi cu ei liber, în vremurile de tristă amintire, fără să te întrebe cineva de la Securitate în ce scop le dai bună ziua. La restaurantul hotelului puteai mînca clătite și dansa pe muzica lui Gil Dobrică. Lifturile aveau liftiere îmbrăcate în roz și impecabile ca niște păpuși Barbie – mie mi se păreau cele mai frumoase femei din lume. Și cele mai bune, pentru că ne lăsau, pe prietena mea din copilărie și pe mine, să ne urcăm cu liftul din etaj în etaj și să facem pe liftierele. Ne plăcea la nebunie să apăsăm pe butoane, să ducem noi oamenii, de la 2 la 7, cu aer profesionist, de comandante de Enterprise.

Cînd mama mea se ducea la interminabilele „proceduri“, eu, pre-adolescentă, rămîneam singură prin meandrele hotelului. Îi învățam și îi luam în stăpînire cotloanele, la fel cum învățam să mă iau în stăpînire pe mine și să fiu pe cont propriu în raport cu o lume mică și impersonală. Un soi de mostră într-o fercheșă eprubetă a lumii mari, necunoscute și înspăimîntătoare de dincolo de zidurile hotelului. Mergeam singură la bazin și-notam încet, dar hotărît, cu capul fix deasupra apei, aparent concentrată în lumea mea, dar observînd cît se poate de bine, cu coada ochiului, oamenii din jur. Număram cu consecvență bazinele, între 25 și 30, țîșneam la început și apoi îmi reglam ritmul, lăsîndu-mă în voia plutirii. Și totuși observam, la cei 13 ani ai mei, dacă și cum se uita cineva din jur la mine. Am trăit, întinsă pe luciul apei și înaintînd impercetibil, dar considerabil, senzații de beatitudine reală. Pentru ca apoi să ajung la apogeul îndrăznelilor mele: mă spălam, mă ștergeam, îmi puneam halatul cu glugă și mă duceam la barul hotelului, de la etajul 1. Acolo, așezată pe un scaun excesiv de înalt, aveam curajul să cer un Pepsi. La pahar. Cu pai. Pe care să-l sorb cît de încet puteam (de fapt, murind de poftă), în timp ce aruncam priviri „fatale“ în jur. Cum văzusem eu că fac, prin filmele polițiste, eroinele cînd se întîlnesc cu vreun detectiv particular pe care vor să-l îmbîrlige cu vreun caz deocheat.

Am crescut și am plecat în vacanțe pe cont propriu, și rar am mai găsit un hotel atît de alambicat precum Siemens-ul copilăriei. Nu era el chiar Grand Budapest Hotel și nu îl avea pe Ralph Fiennes, dar avea potențial. Cu partenerii vîrstei mele, a trecut mult pînă să mai dau de un asemenea hotel. De fapt, nu am mai dat niciodată, dar l-am căutat, perseverent, mereu. Am stat la un hotel comunist în Eforie pe vremea cînd, ca în 4, 3, 2 al lui Mungiu, trebuia să dai buletinul și 50 de lei ca să împarți camera cu o persoană de sex opus (mai ales dacă asta se întîmpla de un 1 Mai care coincidea cu Paștele, în care se intra pe geam în trenul supraaglomerat, iar cartofii prăjiți de pe masa sărbătorească erau vopsiți în culorile tricolorului).

Am încercat tot soiul de locuri mediocre, după Revoluție, pînă cînd, la un reportaj prin Maramureș, în anii ’90, am nimerit în ceea ce mi s-a părut, atunci, Paradisul: un hotel cu un duș formidabil, albastru, cum nu mai văzusem în viața mea. Atît m-a impresionat toată povestea, încît nu mai țin minte exact dacă dușul avea ceva albastru sau cuvertura patului. Cert e că acolo ne am lăsat toți banii și a trebuit să trecem munții pe serpentine ca să putem dormi, pe gratis, în casa unui prieten cu inimă mare și multă palincă.

După experiențele astea extreme, vemurile s-au mai reglementat: am umblat prin lume destul și am stat în hoteluri de toate felurile, cu toate felurile de dușuri, cu șampoane, șervețele, papuci și halate pufoase, minibaruri bucșite, bomboane și chiar ursuleți de pluș pe pernă, Biblii pe noptieră, room service la orice oră și priveliști spectaculoase. Nu mi s-a -luat însă niciodată, de tot, de traiul la hotel. Nu cred că m-aș plictisi să locuiesc într-un asemenea stabiliment o lună sau chiar mai mult, să-i cunosc pe oamenii de acolo și să le aflu poveștile.

Toate astea mi-au revenit în minte tot cu ocazia aniversării de 21 de ani a copilului meu. Ocazie cu care a vrut casa doar pentru el și prietenii lui, și ne-a trimis pe noi, adulții mai copți, în lumea largă, pentru o noapte. Întîi chiar am vrut să plecăm undeva, departe, într-o aventură. După care aventura ni s-a părut și mai formidabilă la hotelul de peste drum, de unde, de alt-fel, se cam vedea și blocul nostru. Care fusese pînă atunci misterios. Iar acum devenise ceva palpabil și plăcut.

Foto: wikimedia commons