Doamna din fața mea, de care mă despărțea doar mușamaua în carouri gri, era, cum spusesem în articolul precedent, o pitică. O doamnă vertically challenged, s-ar zice, în termeni civilizați. Recunosc că, cel puțin la început, nu m-am simțit în largul meu cu ea la masă. De ce? Pentru că, oricît de luminată și tolerantă m-aș crede, de fapt, am, precum cei mai mulți dintre noi (dar asta nu-i, desigur, o scuză), nenumărate prejudecăți. Diferențele continuă să ne sperie, într-un fel sau altul, pînă ne obișnuim cu ele și ni le apropriem. Mi am amintit cum fiul meu m-a certat, într-un alt context, diferit, dar asemănător, că am folosit, peiorativ și instinctiv, cuvîntul „țigănie“, pe care el l-a interpretat ca pe un semn de rasism.

Nu mi-am manifestat în nici un fel, din fericire, prejudecățile, ci am intrat în vorbă, politicos și chiar vesel, aș spune, cu mica doamnă. S-a dovedit că era o plăcere să stai de vorbă cu ea și că avea un suflet mare. Venise acolo pentru a se alătura unui grup de meditație și rugăciune, pentru cîteva zile, așa cum făcuse și altădată. Mi s-a părut o opțiune interesantă, mult mai interesantă decît dacă s-ar fi dus, de pildă, la băi sau în grup organizat pe litoral de 1 Mai. Din vorbă-n vorbă, am aflat că lucra la primărie, la pensii și asigurări, pare mi-se, și că nu era măritată, dar avea o soră și nepoți cu care își petrecea destul timp. Discuția s-a legat într-atît încît, pînă la urmă, m-am dus și am adus sticla de vin pe care o aveam în cameră și am împărțit-o cu ea. În final, mi-a spus cum o cheamă și că are cont de Facebook.

A fost chiar o întîlnire inițiatică. Să nu mai judec altă dată oamenii după aparențe. Tot după aparență îl judecasem și pe preotul catolic, parcă rupt din Exorcistul (da, știu, referințele mele cinematografice lasă de dorit), care, la conferința la care participasem, nu numai că luase cuvîntul ca să mă lămurească, ci și vrusese să se întîlnească neapărat cu mine ca să stăm de vorbă. Era un preot în vîrstă și, după standardele noastre, neconvențional: originar din Malta, acum trăia în Brazilia și toată viața îi ajutase pe marginalii de toate felurile. Dacă-l întrebai de ce o făcuse, spunea, cu modestie, că așa fusese obișnuit din familie, totul plecase de la o mătușă de-a lui, Cecilia.

Conferința la care fusesem și despre care voi vorbi mai pe larg altă dată era una a părinților de copii LGBT din Europa (ENP – European Network of Parents of LGBTQI Persons). Eu eram singura mamă din România, unde părinții copiilor LGBT nu au o organizație. Am fost uimită și bucuroasă să constat că organizatorii conferinței, Joseanne și Joseph Peregin, își doreau și chiar luptau pentru ce-mi doresc și eu: acceptarea copiilor lor LGBT de către Biserică. Desigur, catolică, în cazul lor. Joseanne Peregin, mamă a unui fiu gay, are un continuu dialog cu episcopul de Malta căruia îi semnalează eventualele discriminări și care a ajuns să se sfătuiască cu ea în chestiuni legate de poziția Bisericii față de comunitatea LGBT. Joseanne și Jo fiind catolici practicanți. Iar legislația malteză, în ceea ce privește persoanele LGBT, fiind cît se poate de favorabilă.

Dialogul cu preotul catolic, într-o biserică prăfuită și uitată de vreme din La Valetta, și apoi discuția cu Joseanne Peregin mi-au încălzit, pur și simplu, inima. Felul în care au pus problema și au văzut lucrurile mi s-a părut deodată atît de simplu și de firesc, iar problemele și ezitările mele mi s-au părut de doi bani. Nu voi intra aici în chestiuni teologice, dar pot spune că fost vorba, simplificînd, despre diferență și acceptarea ei, dar nu doar atît: ci și despre iubirea celor care sînt diferiți.

De asemenea, întîlnirea cu părinții din alte țări est-europene sau foste sovietice, precum Albania, Ucraina sau Lituania, care aveau cîte o organizație, chiar dacă era vorba doar de cinci mame care se întîlneau o dată pe lună, precum cele din Lituania. De altfel, pe doamna din Lituania chiar am observat-o de la bun început. Era aproape singura care nu părea foarte dornică să intre în vorbă cu cineva. Din spate, cel puțin, părea frumoasă: era subțire și avea un păr lung și blond, era îmbrăcată îngrijit spre elegant. Cînd se întorcea la tine și-i vedeai fața, nu te puteai decide dacă e tînără sau bătrînă. Era tînără, dar chipul ei parcă s-ar fi spart în multe riduri, unele fine, altele spre cratere. Era mama unui copil trans, care fusese băiat și acum devenise fată. Mi-a arătat poza cu ea și m-a întrebat dacă mi se pare frumoasă. Într-adevăr, chiar era: era o poză cu o fată frumoasă. Doamna din Lituania, muzicolog, o crescuse singură, așa cum îl crescuse și pe celălalt fiu. Ajutată doar de mama ei.

Erau multe asemenea povești acolo. Cu o încărcătură emoțională și umană, pînă la urmă, extrem de puternică. Am plecat de acolo împăcată și cu altă reprezentare, mai puțin preconcepută, a firescului. Și cu o percepție mai largă asupra lumii, diferită de cea strîmtă în care mă bălăcesc, altfel, zi de zi.

Foto: wikimedia commons