Era o vreme cînd în frigiderul meu se deschidea raiul putreziciunilor. Un anume fel de Haplea, pe care am reușit să-l ucid lent, mă făcea să cumpăr mult mai multă mîncare decît era nevoie. Așa că, prin buzunarele, colțurile și prin fundurile de sertare ale frigiderului, ajungeam să cultiv o grămadă de penicilină în legume putregăite, uitate în pungile transparente în care le cîntărisem, în salamuri lipicioase și dezgustătoare, în unturi imemoriale din care dispăruse ideea de unt. Reușeam să umplu de mucegai nenobil și brînza cu mucegai.

Erau vremurile în care frigiderul meu arăta ca acela al unui burlac care pretinde că face cumpărături. Trecusem de la situația clară și fără echivoc a unei grote austere, în care clincăneau cîteva sticle de bere și o pungă cu gheață, la aglomerația asta nesănătoasă și trecută de toate termenele de garanție. Așa că aruncam mîncarea.

Nu știu cînd s-a produs declicul și cînd am început să mă uit cu atîta milă și rușine la grămezile de mîncare irosită. Cert e că acum încercăm să nu mai aruncăm nimic. Încercăm să cumpărăm cumpătat și doar după nevoi. Căpcăunul care zace în mine și-mi ronțăie insistent creierul, indiferent de foame sau sațietate, a fost pus la locul lui. Nu mă mai face să iau un raft de chips-uri, șapte folii cu mezeluri, trei feluri de brînză, toate legumele pămîntului, că-s sănătoase, salate verzi care vor putregăi apos și ele, nu. Am reușit cumva să îmblînzesc lăcomia și să temperez Pantagruelul.

Pînă cînd, recent, la o masă la restaurant, am reușit să mă simt la fel de prost ca odinioară cînd făceam risipa asta amarnică. Numai că, de data asta, vina n-a prea fost a noastră. Trebuie să vă spun, înainte de toate, că, în timp, am reușit să și mănînc tot din farfurie, și că nu am angoase de mamzelă firavă care ține la un bonton provincial și-și lasă delicat jumate de mîncare neatinsă în față. Așa. Ăsta era un restaurant prin Bulgaria, pe undeva. Eram patru oameni în jurul mesei, ne era extraordinar de foame și ne-am comandat atîta mîncare cît am crezut că e rezonabil și cît am crezut că poate duce fiecare. Cine să fi știut că, în locul ăla, o frigăruie de miel era, de fapt, un paloș, nu exagerez, un paloș în care cineva nemilos înfipsese jumate de mieluță? Din paloșul ăla ne săturam toată masa. Cine să-și fi imaginat că o biată salată verde însemna, de fapt, o căldare de salată? Cine să-și fi imaginat că în loc de un risotto cu legume primeai o plantație de orez prăbușită pe o farfurie cît China?

Să știți că nu exagerez. Iar posibilelor critici că fac fițe și că mă nemulțumește, iaca, abundența, le pot răspunde că, deseori, un chelner bun îți atrage atenția că porțiile sînt foarte mari și că nu are rost să-ți mai iei o salată dacă un fel anume oricum vine cu salată. Of.

Ne-am străduit să mîncăm cît mai mult. Ne-am deschis curelele, ne-am îmbiat unul pe celălalt cu ce aveam prin farfurie. Am stat, iar am mai mîncat. Cu toată bunăvoința, nu am putut dovedi a-tîta amar de mîncare. Ne-a fost tare milă de bucătarul care se chinuise să gătească toate astea, ascuns acolo, în iadul încins al unei bucătării de restaurant aglomerat în plină vară. Am avut impresia că ne-am bătut cu toții joc de munca lui. Că ne-am bătut joc de mîncarea aia pe care o luăm ca pe un dat, de roșiile, ciupercile, orezul și salata care, cel mai probabil, sfîrșeau la gunoi. Măcar dacă ajungeau la cineva care avea nevoie de ele sau la un adăpost de animale, nu mă mai mustra conștiința. Și mi-a fost milă de mielușeaua înfiptă în paloș. Am vrut s-o mîncăm cu considerație, mulțumire și decență, dar s-a dovedit a fi prea mult și prea grafică toată situația.

Cred că s-au dus de mult vremurile în care măsurai calitatea unui loc după mărimea porțiilor. Nimeni nu poate mînca singur un hîrdău de ciorbă. Păcat de munca unor oameni, de legumele pămîntului, păcat că jumătate ajunge la gunoi. Am plecat de acolo cu hotărîrea întărită că o austeritate împărtășită, puțină umilință și gîndul că nu ți se cuvine totul te așază mai bine în perspectiva lumii ăsteia. Și cu hotărîrea că nu mai pun gura pe nici o mielușea cîte zile oi trăi. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.